SCHIZOFRENIE
Termen creat de E. Breuler (1911) pentru a desemna un grup de psihoze a caror unitate fusese deja aratata de Kraepelin, care le subsumase categoriei "dementei precoce", deosebind trei forme ramase clasice: hebefrenica, catatonica si paranoida.
Introducand termenul schizofrenie, Breuler vrea sa puna in evidenta ceea ce constituie in opinia sa simptomul fundamental al acestor psihoze: Spaltung ("disociere"). Termenul s-a impus in psihiatrie si psihanaliza in pofida divergentelor dintre diferitii autori asupra aspectului care asigura schizofreniei specificitatea si, implicit, asupra extensiunii acestui cadru nosografic.
Clinic, schizofrenia se manifesta in forme in aparenta foarte diferite, pe baza carora sunt degajate de obicei urmatoarele caracteristici: incoerenta gandirii, actiunii si afectivitatii (desemnata prin termenii clasici de discordanta, disociere, dezagregare), detasarea de realitate cu repliere asupra propriei persoane si predominanta unei vieti interioare axate pe productii fantasmatice (autism), activitate deliranta mai mult sau mai putin marcata, intotdeauna slab sistematizata. In sfarsit, caracterul cronic al maladiei, care evolueaza in cele mai diferite ritmuri in sensul unei "deteriorari" intelectuale si afective, ajungand adesea la stari cu aspect demential, constituie pentru cea mai mare parte a psihiatrilor o trasatura majora, in absenta careia nu poate fi pus diagnosticul de schizofrenie.