100 de cuvinte ale psihanlizei

Freud (1856-1939)
Viena, 19, Bergasse...strada este linistita, imobilul este burghez. Aparta-mentul e la primul etaj. Sa urci scarile, sa calci pe urmele lui Abraham, ale lui Ferenczi, ale lui Stefan Zweig, dar si ale Dorei, ale lui Ernst, Omul cu sobolani, sau ale lui Sergueď, Omul cu lupi, este pentru psihanalistul de azi un moment ciudat; fara indoiala, asa fusese si pentru «micutul Hans» in ziua vizitei lui la «Profesor». Treci pragul, o clipa iluzia persista, intri in sala de asteptare, pastrata asa cum a fost. Poti astepta insa mult si bine... EI au golit tot, EI l-au alungat pe Freud. Apartamentul e gol, muzeul conserva neantul. Pentru a vedea si restul, canapeaua, martorii arheologici ai unei civilizatii ingropate, infantilul umanitatii – Freud nu colectiona decat vise – trebuie sa urmaresti drumul exilului si sa te duci la Londra, pe Maresfield Gardens nr. 20 (acolo unde a murit Freud, la 23 septembrie 1939). EI au alungat de asemenea si psihanaliza si au ars cartile. Psihanaliza imparte cu arta «degenerata» onoarea de a nu fi suportate de niciun regim totalitar, indiferent de natura lui – nici psihiatria, nici diferitele psihoterapii comportamentale nu se pot lauda in acest sens. La ceva trebuie sa fie buna si libertatea.

Pierderea dragostei este, cel putin o nefericire neprevazuta, care nu tine de dragostea propriu-zisa. In primul rand, pentru ca prima dragoste nu este cea pe care o oferim, ci aceea al carei obiect suntem, iar aceasta stare de pasivitate legata de dependenta provocata in copilaria timpurie, lasa o amprenta ce nu poate fi stearsa cu usurinta; sa iubesti e una, sa fii iubit e cu totul alta, ce deceptionant cand la un "te iubesc" ti se raspunde plat cu un "si eu" (Barthes). In consecinta, pentru ca trebuie sa se renunte la obiectele primei iubiri: cel mai rau lucru nu este ca sunt interzise – asta le face si mai dezirabile – ci faptul ca sunt tradate; tatal, mama, iubesc intotdeauna pe altcineva. Obiectul iubirii se pierde intotdeauna, raul suprem e intotdeauna cert, el s-a intamplat deja. Adevarata tragedie, care transforma chiar de la inceput iubirea intr-o nefericire, separa pe vecie iubitul de iubita lui, chestiune cu care Racine si-a construit tot edificiul teatrului sau, cu deosebire "Andromaca": Oreste o iubeste pe Hermiona, care il iubeste pe Pyrrhus, care o iubeste pe Andromaca, care il iubeste pe Hector, care e mort...