ELISABETH ROUDINESCO

PSIHANALIZA, ISTORIE, FILOZOFIE, DE LA FREUD LA LACAN: INTERPRETARE

Convorbire cu Per Magnus Johansson

 

Per Magnus Johansson:
        - Care este cea mai importanta noutate teoretica adusa de Jacques Lacan? El dadea psihanalizei, asa cum facuse si Freud, un loc important in cultura fara sa o limiteze la terapia medicala, contrar cu ceea ce fac astazi multi psihanalisti. Care este aportul lui Lacan, care vi se pare cel mai important si care va ramane?

Elisabeth Roudinesco:
        - El a fost primul din marii interpretatori al lui Freud si, fara indoiala singurul care a dat o armatura filozofica gandirii freudiene, adica a scos aproape integral aceasta gandire din modelul sau biologic. Celelalte lecturari ale lui Freud au ramas atasate la acest model si nici nu au aceeasi dimensiune intelectuala ca aceea a lui Lacan. Paradoxul acestei interpretari lacaniene este ca a reintrodus gandirea filozofica germana - iar nu cea franceza - in opera lui Freud.

        Lacan a fost pasionat intotdeauna de filozofie. La varsta de 16 ani si-a afisat deasupta patului schema Eticii lui Spinoza. La 20 de ani descopera cu entuziasm opera lui Nietzsche. Pentru teza sa de medicina din 1932 se sprijina atat pe notiunea de paralelism a lui Spinoza cat si pe fenomenologia lui Husserl. Apoi, incepand din 1933 urmeaza seminarul lui Alexandre Kojeve la Ecole des hautes études, ca si alti intelectuali, pentru a se initia in gandirea hegeliana si indeosebi in Fenomenologia spiritului. Dupa razboi se sprijina pe lingvistica si antropologie (Claude Lévi-Strauss, Ferdinand de Saussure, Roman Jakobson) pentru a articula doctrina sa centrala a significantului, a cuvantului, a simbolicului si a inconstientului, ca limbaj. El renunta in aparenta la modelul filozofic, dar in realitate aceasta rasturnare nu se poate face decat pentru ca reflexiunea lacaniana este intotdeauna de natura filozofica. Pentru a critica filozofia, pornind de la modelul structuralist, trebuie oarecum avut la indemana discursul filozofic, cam cum avea Freud la indemana biologia si darwinismul. Alteori, Lacan se sprijina de asemenea pe filozofia greaca, cum se vede din ansamblul seminarului sau, indeosebi pe Platon, pentru a elabora notiunea de transfer si a arata ca psihanalistul este un Socrate modern si de asemenea pe Aristotel cu referire la Etica sa.Opera lui Kant este de asemenea prezenta in lectura sa asupra lui Freud, insa nu in felul in care aceasta se prezinta la Freud. Apoi, incepand din 1965 - 1970, Lacan efectueaza ceea ce am numit "inlocuirea logiciana" pornind de la lectura Fundamentelor aritmeticii a matematicianului Gottlob Frege si de la Tractatus al lui Ludwig Wittgenstein.

        A intretinut cu Heidegger, pe de o parte, si cu Sartre, pe de alta parte, o relatie permanenta. Admira opera lui Heidegger, a folosit-o intre 1950 si 1958, a tradus un text din el, "Logos" si nu a incetat sa-l viziteze sau sa-l primeasca la el. In privinta lui Sartre, nu l-a frecventat cu adevarat, dar toata opera sa este in permanenta un raspuns la filozofia sartriana a libertatii, asa incat Michel Foucault a putut sa spuna ca Sartre si Lacan erau, pentru generatia franceza urmatoare, "contemporani alternati".

        Altminteri, una din caracteristicile lui Lacan, prin interpretii lui Freud, este de a se "intoarce la Freud", iar nu de a vrea sa-l depaseasca, cum fac ceilalti freudieni care se mandresc, mai putin sau mai mult, cu un neo-freudism. Contra acestui neo-freudism, Lacan se vrea ortodox. Vrea sa se intoarca la ceea ce el numeste adevaratul Freud, in litera textului. De unde arta sa pentru comentariu.

        Eu am numit acest demers inlocuirea ortodoxa a freudismului , pentru ca Lacan a vrut sa fie, contra epocii sale si contra miscarii freudiene, singurul adevarat lector al gandirii freudiene. In acest sens el este novator, dar conservator si desigur, cade in riscul dogmatismului.

        Pe plan clinic aportul lui Lacan este considerabil, mai cu seama in domeniul psihozelor si in cel al formarii de analisti si al tehnicii de cura.

Per Magnus Johansson:
        - In Suedia psihanaliza este legata de psihologie si de medicina, iar nu de o gandire intelectuala si de structuralism. In principiu nu a existat pana in 1940. Care este deosebirea intre Suedia si Franta? Care sunt conditiile pentru ca psihanliza sa poata exista? In tarile sud-americane si cam peste tot in lume? Se poate trage o concluzie generala din faptul ca implantarea psihanalizei s-a facut in principal pe calea terapeuticii in detrimentul caii intelectuale? Se constata ca cercetarea originala si importanta, facuta de catre Ola Andersson nu a gasit un loc in institutia psihanalitica din Suedia. Un reprezentant important al acestei institutii mi-a spus cu ocazia unui interviu ca, pe cand Andersson isi facea cercetarile, principala sarcina a institutiei era sa formeze psihanalisti care sa poata lucra in calitate de clinicieni. Gandirea principala era ca exista un conflict insolvabil intre calea terapeutica si cea intelectuala. S-ar putea considera ca acest conflict era specific Suediei sau era mai general?

Elisabeth Roudinesco:
        - Exista intotdeauna doua conditii variabil necesare implantarii ideilor freudiene si a unei miscari psihanlitice intr-o tara: pe de o parte alcatuirea unei culturi psihanalitice, adica a unei priviri asupra nebuniei, capabila sa conceptualizeze notiunea de maladie mintala in detrimentul oricarei idei de posesiune de origine divina sau demonica. Pe de alta parte, existenta unui Stat de drept, susceptibil sa garanteze liberul exercitiu al unui invatamant freudian si transmiterea in clinica. Un Stat de drept se caracterizeaza prin limitele pe care le pune autoritatii sale asupra societatii si asupra cetatenilor si prin constiinta pe care o are despre aceasta autoritate. Adica, orice implantare geografica a psihanalizei, a conceptelor ei, a practicii ei, a invatamantului ei, trece prin recunoasterea constienta a existentei inconstientului. Asadar prin absenta unuia din aceste elemente - cultura psihanalitica sau Statul de drept - se explica neimplantarea freudismului sau disparitia sa in regimurile de dictatura totalitara (comunism, nazism) ca si in regiunile de pe glob marcate de islam sau de o organizare tribala, unde nebunia nu este considerata ca o maladie mintala, ci ca o stare de posesiune de catre diavol sau de catre spirite.

        In tarile Americii Latine, dictaturile militare nu au impiedicat expansiunea miscarii freudiene. Aceasta tine de natura acestor dictaturi, foarte diferite de cele doua sisteme totalitare care au lichidat psihanaliza in Europa. Regimurile de tip "caudillism" latino-americane nici nu au eliminat freudismul ca fiind "stiinta evreiasca", asa cum a fost cazul in tarile dominate de nazism intre 1933 si 1944 sau ca "stiinta burgheza" in tarile dominate de comunism intre 1945 si 1989. In Argentina si Brazilia, psihanaliza a putut deci sa continue sa existe sub dictaturi cu fenomene de exil si de colaborationism. Nu a disparut.

        Cum se vede, conditiile existentei practicii analitice si a culturii se raporteaza la o conditie a libertatii umane care este in completa contradictie cu teoria freudiana a inconstientului. Aceasta arata ca de fapt omul nu este stapan in locuinta sa, intrucat libertatea sa este supusa unor determinari care scapa constiintei sale. Dar pentru ca un subiect sa poata face experienta acestei rani narcisice, prin care nu este liber, trebuie sa existe o societate in care sa fie recunoscuta validitatea tezelor freudiene si deci existenta inconstientului. In acest sens istoria implantarii psihanalizei si istoria descoperirii freudismului sunt strans legate de constituirea notiunii de subiect in istoria filozofiei occidentale.

        In tarile in care freudismul s-a putut implanta, adica in linii mari tarile cu regim democrat (in care s-a constituit filozofia subiectului), exista doua cai de penetrare: calea medicala (terapeutica) cu medicii sai pentru suflet (psihiatri si psihologi) si calea intelectuala cu filozofii sau scriitorii care isi insusesc ideile freudiene si le fructifica, asa ca in Franta de exemplu, cu suprarealistii si diversele scoli filozofice.

        Suedia si tarile scandinave imi par a fi in aceeasi situatie ca Marea Britanie si Germania de astazi, unde calea medicala si terapeutica este privilegiata in detrimentul caii intelectuale. Aceasta tine fara indoiala de absenta unei traditii filozofice si de dezvoltarea considerabila a psihologiei ca o cale de acces la cariera psihanalitica. Totusi, in Germania, inaintea nazismului, avantul celor doua cai era considerabil, insa psihanaliza a fost maturata sub toate formele, ceea ce explica situatia actuala. In Marea Britanie, calea medicala este privilegiata, dar n-a fost intotdeauna. Ba chiar, prin exilul vienezilor si al Melaniei Klein, aceasta tara devine intr-un fel patria freudismului care este oarecum o cultura de import. Nu este o intamplare ca singurul ganditor de anvergura al freudismului in Suedia, Ola Andersson, si-a scris cartea direct in engleza.

Per Magnus Johansson:
        - Vorbiti-mi putin de dumneavoastra, de propria dumneavoastra istorie, de raportul dumneavoastra cu Lacan. Cum ati ajuns sa lucrati ca istoric al psihanalizei?

Elisabeth Roudinesco:
        - Mama mea este neuropsihiatru de formatie si apoi medic de spitale. A fost o pioniera a psihanalizei copiilor ca Françoise Dolto si a creat prima consultatie de psihanaliza intr-un serviciu de pediatrie. Era prietena cu Lacan si l-a urmat inca de la prima sciziune a miscarii psihanalitice franceze in 1953. Am fost deci crescuta intr-un mediu psihanalitic. L-am cunoscut pe Lacan in copilaria mea si la varsta de noua ani am facut o bucata de analiza cu Dolto, dar nu ma destinam deloc medicinii sau psihanalizei. Am facut studii literare si filozofice si totdeauna am vrut sa scriu. In 1966, cand a publicat Scrieri, am descoperit opera lui Lacan. Eram pe atunci studenta la Sorbona, la lingvistica si toata generatia mea literara citea in acelasi timp Roland Barthes, Michel Foucault, Gilles Deleuze si desigur Lacan. In acel moment mi-am dat seama de importanta acestei opere, ceea ce nu facusem mai inainte, deoarece Lacan mi se parea mai degraba un psihanalist, prieten cu mama mea si anturat de discipoli cu alura ciudata. Pentru ca Lacan era un ganditor, un teoretician si un filozof, de aceea m-am interesat de opera sa. Prin calea intelectuala, prin structuralism, iar nicidecum prin clinica. L-am citit pe Freud cu sufletul la gura. Apoi am participat la polemicile avantgardelor literare ale anilor saptezeci intre revistele Tel Quel, Change, Action poétique, unde am publicat primele mele texte. Apoi am devenit membra a Scolii freudiene de  la Paris, am facut o analiza si am devenit psihanalist.

Per Magnus Johansson:
        - L-ati cunoscut desigur pe Althusser.

Elisabeth Roudinesco:
        - Da. Cu el am avut o adevarata relatie de prietenie. Citisem Pentru Marx cu admirativa uimire, in 1965, si desigur faimosul sau articol din 1964 "Freud si Lacan" unde arata, criticand stalinismul, ca orice lectura moderna a lui Freud trecea prin Lacan. L-am intalnit in 1972 dupa publicarea in Lettres françaises a unei dari de seama critice a Anti-Oedipului (a lui Gilles Deleuze si Felix Guattari). Aderasem atunci la Partidul Comunist Francez din cauza prezentei lui Althusser in acest partid. Il citeam in acelasi fel cum il citeam pe Lacan. Era renovator al gandirii marxiste, asa cum Lacan era pentru gandirea freudiana. Insa cei doi maestri ai mei, cei ale caror cursuri le-am urmat, au fost Gilles Deleuze si Michel de Certeau. Nu am fost eleva lui Louis Althusser. Am fost, de asemenea, multi ani eleva lui Pierre Macherey care m-a initiat in istoria si filozofia hegeliana.

Per Magnus Johansson:
        - Cand ati parasit Partidul Comunist?

Elisabeth Roudinesco:
        - In 1979, doi ani dupa ruptura unuinii stangii. Fusesem democrata in politica si "teoreticista" in marxism datorita lui Althusser. La acea epoca era evident ca nu se mai putea renova nimic in istoria comunismului si ca aceasta devenea un regim care putrezea din interior. Idealul revolutionar se naruia in acelasi timp ca si ratiunea ultimului sau mare reprezentant in domeniul teoriei marxiste: Louis Althusser. Melancolia sa, crizele pe care le traversa periodic imi pareau simptomatice pentru un destin individual dar si, de asemenea, pentru un destin colectiv: acela al Revolutiei devenita imposibila. Scriind in 1989 o lucrare despre Théroigne de Méricourt, pioniera feminismului in timpul Revolutiei franceze, prabusita apoi in nebunie in momentul teroarei, am avut impresia ca vorbeam de ceva structural care atingea ansamblul acestei generatii althussero-lacaniene la care apartinusem. Noi eram "post-sartrieni" intr-un fel. Noi criticam angajamentul clasic si toate formele de literatura sau de filozofie angajata, dar structuralismul nostru, cultul nostru pentru idealul revolutionar, pentru teoria pura si dura, era o forma de angajament estetic. Noi visam sa schimbam nu viata, ci ideile. Noi visam Revolutia.

Per Magnus Johansson:
        - Care este importanta lui Foucault in ochii dumneavoastra?

Elisabeth Roudinesco:
        - Fundamentala. Michel Foucault era destinat sa devina istoric al psihiatriei in sens clasic, cand si-a inceput lucrarile cu Maladie mintala si psihologie in 1954. Apoi a efectuat o rasturnare structurala redactandu-si teza sa de acum incolo clasica Istoria nebuniei in perioada clasica. In aceasta opera superba si tenebroasa, el rupe cu continuismul istoric al istoricilor psihopatologiei si face sa apara dosul istoriei, partea sa "afurisita" inspirandu-se din Nietzsche si Georges Bataille. In loc sa scrie istoria continuista cu privire asupra nebuniei, a nosografiei, terapiei, el scrie istoria unei "absente", istoria nebuniei. Sa notam ca aceata ranversare are loc pentru el in Suedia, pentru ca el isi redacteaza teza intre 1958 si 1960, pe cand era la universitatea de la Uppsala. Aceasta nu este fara importanta, cum a aratat Didier Eribon: "Suedia, zicea Foucault, trecea pe vremea aceea drept o tara libera. Am descoperit destul de repede ca anumite forme de libertate au aceleasi efecte restrictive ca ale unei societati represive". De fapt si lectura lui Lacan si a lui Freud l-au condus pe Foucault la aceasta rasturnare, care se prelungeste in 1976 cu Vointa de a sti.

        In ceea ce ma priveste, ma alatur perspectivei lui Foucault, care este de altfel aceea a traditiei istoriei in maniera franceza. O traditie care tine cont de rupturi, de prefaceri, dincolo de continuism. Dar, totodata, modelul meu a fost lucrarea magistrala a lui Henri Ellenberger Istoria descoperirii inconstientului publicata in engleza, in 1970, si trecuta neobservata de freudieni. Ellenberger este fondatorul istoriei savante pentru domeniul freudismului. Dar metoda sa este continuista, este aceea a lungii durate. Ellenberger nu se gandeste ca Freud a efectuat o ruptura in raport cu predecesorii sai. El nu se gandeste, ca Foucault si Lacan, ca notiunea de inconstient, asa cum o concepe Freud, nu mai are nimic de a face cu cea de subconstient a lui Pierre Janet, de exemplu. Pentru a scrie cele doua volume de Istoria psihanalizei in Franta apoi Jacques Lacan. Schita a unei vieti, istorie a unui sistem de gandire, am utilizat cele doua metode. Am corectat oarecum perspectiva continuista a lui Ellenberger prin rasturnarea foucaultiana.

Per Magnus Johansson:
        - Ola Andersson, pionierul psihanalizei in Suedia, se distantase de institutia psihanalizei suedeze. Aceasta seamana cu ceea ce spuneti, ca exilul "normal" sau interior in sine insusi este necesar pentru a scrie istoria.

Elisabeth Roudinesco:
        - Dumneavoastra sunteti cel care ati aratat acest fenomen de exil interior cand ati facut cercetarea dumneavoastra asupra lui Ola Andersson. Dar aceasta nu ma uimeste. Se regaseste aceasta necesitate de exil la toti istoricii care trebuie sa se distanteze in raport cu obiectul asupra caruia lucreaza si care este apropiat de ei. Foucault s-a marginalizat in raport cu istoricii psihopatologiei, Ellenberger n-a apartinut nici unui grup si a fost considerat ca jungian de catre freudieni, ca freudian de catre jungieni, etc... Cat despre mine, a trebuit efectiv sa ma exilez de comunitatea lacaniana (si chiar de cea freudiana) pentru a efectua trecerea la istorie. Dar pentru asta nu am devenit nici anti-lacaniana, nici anti-freudiana. Fiindca atunci nu as fi putut scrie o asemena istorie. Nu se scrie istoria unui domeniu negand acest domeniu.

Per Magnus Johansson:
        - Cartea dumneavoastra despre Lacan este tradusa in suedeza si publicata. A suscitat in Franta un mare interes. De unde vine acest interes pentru Lacan? Si indeobste de ce Lacan a fost obiect pentru atata dragoste si atata ura?

Elisabeth Roudinesco:
        - De obicei in istoriografie se scriu mai intai biografiile fondatorilor si apoi se face istorie. In general, in istoria miscarii freudiene discipolii sunt cei ce fac biografia oficiala a fondatorului, momentul suscitand el insusi o istorie din interior la modul hagiografic - asa fel ca biografia, istoria originii personajului, a gandirii sale etc.... sunt deja istoricizate inainte ca istoricii sa-si faca munca lor. In privinta lui Lacan, s-a procedat invers. Eu am ocupat un loc care nu era acela al biografului oficial venit din interior, asa cum fusese Ernest Jones pentru Freud. Scrisesem deja Istoria psihanalizei in Franta in momentul cand nimeni nu visa sa scrie o biografie a lui Lacan, cand insasi ideea unei asemenea biografii ar fi produs zambete.

        Cealalta cauza a succesului si polemicilor tine de faptul ca familia legitima a lui Lacan n-a actionat ca aceea a lui Freud dupa moartea sa. Aceasta familie nu a organizat materialele necesare unei posibile istorii a gandirii sau vietii lui Lacan. Arhivele nu au fost nici depuse intr-o biblioteca, nici clasate, nici macar cenzurate, ci au disparut. Ele nu exista in sensul legal al termenului. Lacanienii se ocupa mai inainte de orice de un comentariu talmudic al operei sale. Ei o repeta si o comenteaza pentru ca sa le serveasca de ideologie pentru scolile lor. Ei se intereseaza mai putin de istoria gandirii lui Lacan, de surse, imprumuturi, de miscarea dialectica a operei. Ei comenteaza, repeta, mimeaza, ei se afla in fransferul la om si la opera.

        De altfel, in cartea mea, Lacan a fost zmuls din domeniul valvei si legendelor. Cand am creat pentru prima oara arhivele asupra vietii sale - in principal gratie unor marturii orale - ancheta arata ca nouazeci la suta din psihanalisti ignorau totul despre Lacan. Ignorau originile sale sociale, istoria sa, destinul sau. In schimb existau zvonuri sau anecdote de prost gust. Astfel, de exemplu, fiecare credea ca provenea din marea burghezie pariziana, ca facuse rezistenta, ca analiza sa durase trei luni, etc. Pentru prima oara cartea mea explica cine este Lacan, cine sunt parintii sai, care este itinerariul sau in camplu intelectual francez, etc.

        Inca o cauza a succesului acestei carti: desacralizarea. Lacan a fost atat de urat cat si panteonizat si insusi a participat la aceasta miscare de respingere si de adoratie. Mai intai stergand propria sa istorie si apoi prin extravagantele sale, transgresiunile sale si ura sa pentru conformism. Ori, scriind istoria, eu nu m-am situat nici in ura nici in adoratie, ci mai degraba in pasiunea si gustul pentru arhiva. A trebuit deci sa suport atacurile tuturor integristilor: ale acelora pe care ii numesc "idolatri" pe de o parte, care interzic sa se atinga imaginea sfanta a profetului, si pe de alta parte ale acelora care ii numesc "maniacii antilacanismului" si care consacra omul si gandirea sa, focurilor infernului. E cam dificil de trait, dar cu timpul, pasiunile vor sfarsi prin a se linisti.

Per Magnus Johansson:
        - In 1938, Lacan a scris un articol asupra familiei. Ce credea el despre tata si despre locul mamelor.

Elisabeth Roudinesco:
        - In acest foarte lung articol despre care marele istoric Lucien Fevbre a lasat o nota, Lacan arata toate marsaviile mediului familial si dezvolta ideea, inspirandu-se din lucrarile lui Bachofen, ca psihanaliza s-a nascut la Viena intr-un context generalizat de declin al functiei paterne in Occident. Foucault constata de altfel acelasi lucru in Vointa de a sti. El subliniaza ca descoperirea freudismului este contemporana cu legile privitoare la pierderea drepturilor paterne: in momentul cand Freud isi asculta pacientele isterice, tatal este inaltat ca obiect al dragostei in sanul familiei, dar disgratiat de lege daca este incestuos.

        Lacan a fost foarte sensibil la aceasta situatie de decadere a functiei paterne din cauza unei situatii pe care insusi a cunoscut-o in familia sa si pe care a amplificat-o considerabil: el acuza pe bunicul patern - Emile - ca ar fi sufocat personalitatea tatalui sau - Alfred. Lacan a vrut mereu sa revalorizeze functia paterna, si teoria sa a numelui-tatalui si a functiei simbolice trebuie pusa in legatura cu aceasta dorinta. In privinta mamelor, era de o severitate incredibila cu ele in acest articol si le acuza la modul general ca si-ar devora copiii. De unde si recitirea sa foarte particulara a complexului lui Oedip pe care il transforma intr-o intamplare conflictuala intre un tata care avea de asumat functia limbajului, a simbolicului, a nominatiei si o mama mereu fuzionala. Aceasta teza nu exista la Freud. Si este posibil ca Lacan sa fi fost sensibil la ceva ce el a simtit ca psihotic in relatiile care existau in sanul familiei sale intre tatal si bunicul sau, intre mama sa si bunica paterna pe de alta parte. Am incercat sa fac sa apara aceasta traire, dar evitand orice interpretare crancena.

Per Magnus Johansson:
        - Dali a avut vreo importanta pentru Lacan?

Elisabeth Roudinesco:
        - Da. Suprarealismul in ansamblul sau, care se interesa de limbajul nebuniei, a suscitat interesul lui Lacan.

Per Magnus Johansson:
        - Lacan n-a zis cu ocazia unei conferinte in Statele Unite ca el insusi era psihotic?

Elisabeth Roudinesco:
        - Nu, a zis ca nu era si ca regreta ca nu este, fiindca admira rigoarea logica a psihozei.

Per Magnus Johansson:
        - O tentativa la rigoare! Si-a scris teza de medicina asupra unui caz de paranoia feminina. Ce importanta avea aceasta lucrare pentru Lacan?

Elisabeth Roudinesco:
        - Lacan intretinea o relatie stranie cu aceasta teza care este singura carte pe care a scris-o, intrucat aproape toata opera sa a iesit dintr-un invatamant oral, cu exceptia catorva articole, printre care si acela asupra familiei. Dupa cel de-al doilea razboi, teza devine de neprocurat si Lacan nu vroia sa o reediteze, considerand ca apartinea unui fel de preistorie a gandirii sale, unei epoci a gandirii sale cand, socotea el, inca nu era freudian. Sylvia, sotia sa, este cea care a insistat pentru ca aceasta carte sa fie reeditata in 1975. Ea i-a spus lui Francois Wahl, care era editorul lui Lacan si raspundea de stiintele umane la editura Seuil, cat de important fusese acest text prin anii '30 pentru generatia sa. Avea dreptate, fiindca aceasta teza il facuse pe Lacan celebru in mediul suprarealist si psihiatric. Asa ca el a acceptat sa fie lasata spre reeditare.

        In rezistenta sa se pot vedea doua cauze. Pe de o parte, Lacan are un mod foarte personal de a-si istoriciza propria gandire. Cand zice ca in 1932 inca nu era freudian, vrea sa spuna ca inca nu era in felul in care era in 1953. In 1932 inca nu efectuase intoarcerea la Freud inspirandu-se din structuralism. Dar era deja freudian. Inca nu citise Melanie Klein si la acea epoca era mai degraba in linia dreapta a analizei rezistentelor in maniera Annei Freud si a curentului vienez.

        Alteori, in rezistenta sa de a-si reedita teza, se poate vedea o alta cauza, despre care am avut ocazia sa vorbesc indelung: relatia sa conflictuala cu Aimee care este obiectul tezei sale. Am putut sa scot la iveala pentru prima oara care era adevarata identitate a acestei Aimee, femeie criminala care incercase sa asasineze o actrita. Este vorba de Marguerite Anzieu, al carei fiu, Didier Anzieu, avea sa devina psihanalist prin anii '50, dupa o analiza cu Lacan si fara sa stie ca acesta fusese psihiatrul mamei sale, la spitalul Sf. Anna. Marguerite Anzieu il detesta pe Lacan. Ea ii reprosa ca i-ar fi furat manuscrisele pe care i le incredintase in timpul internarii sale. Ii reprosa ca nu ar fi ingrijit-o si ca ar fi construit un caz din patania ei. Pe scurt, ea reactiona ca toti cei care in istoria freudismului si a psihiatriei au servit de cazuri pentru savanti. Insa intre Marguerite si Lacan mai era o violenta si mai mare si o bizarerie uimitoare, deoarece fiul Margueritei se regasise pe divanul lui Lacan printr-un hazard si pentru ca Marguerita se regasise si ea, tot printr-un hazard, guvernata de Alfred Lacan, tatal lui Jacques. Prin urmare, ea l-a revazut. Aceasta intamplare este fascinanta.

        Din punct de vedere teoretic, teza din 1932 intitulata Despre psihoza paranoica in raporturile sale cu personalitatea (reeditata in 1975) este in primul rand, in istoria miscarii psihiatro-psihanalitice, o critica a doctrinei zise a "constitutiunilor". Dupa aceasta doctrina, nebunia era de origine constitutiva sau ereditara. Ori Lacan demonstreaza ca este psihogena (de origine psihica) si deci legata de tulburari de personalitate. Pentru asa ceva el adopteaza tezele moderne ale lui Freud si Eugen Bleuler. El face o sinteza a ceea ce gandeste la acea epoca tanara generatie psihiatrica. Iar descrierea sa - a cazului Aimee - este primita cu entuziasm de catre mediul literar, indeosebi de catre suprarealisti si de catre Salvador Dali.

        Lacan a fost totdeauna foarte preocupat de psihoza si indeosebi de paranoie, care in ochii lui era forma cea mai elaborata si cea mai logica a nebuniei umane. In aceasta privinta el a fost, in mult mai mare masura decat Freud, un clinician al nebuniei. Se stie ca lui Freud nu-i placea sa se ocupe de psihotici. Lacan, dimpotriva. La sfarsitul vietii sale el a psihozat literalmente relatia transferentiala cu pacientii sai in cura.

Per Magnus Johansson:
        - Dumneavoastra mentionati in Istoria psihanalizei 2, in multumirile aduse lui Serge Leclaire si Wladimir Granoff, ca "... fara memoria lor, arhivele lor si felul lor de a spune, o parte centrala din aceasta istorie nu s-ar fi putut scrie".

        Dumneavoastra subliniati din nou importanta arhivelor lor in Jacques Lacan. Schita a unei vieti, istorie a unui sistem de gandire. Ati relatat de asemenea ca ambii si-au incredintat de buna voie arhivele unei istoriografe si cercetatoare, fara sa-i impuna cea mai mica cenzura. Cum intelegeti dumneavoastra aceasta optiune? Pentru ca acesti doi oameni au avut curajul sa-si dea liber arhivele pe mana istoriei savante? Ei apartineau celei de-a treia generatii franceze de psihanlisti, adica primei formate de Lacan. A jucat aceasta un rol in vointa lor de a-si comunica arhivele? Nu se poate spune simplu ca ei au avut un raport sanatos cu Lacan, fara ura si fara idolatrie, si ca aceasta pozitie a facilitat demersul necesar pentru a-i permite cuiva sa faca cercetare istorica?

Elisabeth Roudinesco:
        - Serge Leclaire a murit in luna august 1994 si sunt foarte indurerata nu numai pentru ca eram foarte apropiata de el, dar si pentru ca moartea sa este o mare pierdere pentru psihanaliza din Franta. El era singurul din Franta care frecventa atat membrii Asociatiei Internationale de Psihanaliza (I.P.A.) cat si lacanienii de toate tendintele. Dupa moartea lui Lacan si a lui Dolto, el era intr-un fel "unchiul" miscarii psihanalitice franceze, o figura familiara si unificatoare pe care toata lumea o respecta. Leclaire era un om exceptional. El semana cu acei mari servitori ai Republicii, care au constiinta de a servi unei cauze superioare propriului lor destin personal. Contrar unui sef de partid, unui doctrinar sau unui ideolog. El a fost discipolul fidel al lui Lacan, fara plecaciuni sau idolatrie, fiindca el avea constiinta de a servi nu numai unui maestru, ci unei gandiri: gandirea lacaniana, in ceea ce aceasta era cu adevarat, cea mai buna expresie a gandirii freudiene.

        In istoria sciziunii din 1963 care a ajuns la congresul I.P.A de la Stockholm (august 1963) la ruptura dintre Lacan si I.P.A., Leclaire jucase, cu Wladimir Granoff, un rol de prim plan. Ambii au fost principalii negociatori, intre 1961 si 1963, ai integrarii Societatii Franceze de Psihanaliza (S.F.P) in I.P.A. Negocierea s-a soldat cu un esec si prin spargerea S.F.P. in doua grupuri, unul majoritar careat de catre Lacan in 1964, Scoala Freudiana de la Paris (E.F.P) si celalalt integrat in I.P.A., Asociatia Psihanalitica a Frantei (A.F.P.). Leclaire l-a urmat pe Lacan, iar Granoff a fost unul din fondatorii A.F.P. Fiecare din ei avea arhive considerabile fara de care mi-ar fi fost imposibil sa scriu istoria acestei sciziuni.

        Acesti doi barbati, care fusesera cei mai buni prieteni din lume in 1963, nu se mai vazusera cand am inceput sa scriu istoria. S-au "regasit" pe masura ce eu scriam aceasta istorie. Serge Leclaire a fost primul care mi-a dat toate arhivele sale dintr-o data fara comentarii. Le avea aranjate asteptand sa vina un istoric sa le cunoasca si sa le foloseasca. Mi-a spus de asemenea ca lipsea "partea Granoff". Granoff, spre deosebire de Leclaire, nu mi-a dat arhivele sale si nutrea ideea ca intr-o zi o sa scrie el istoria. Mi le-a dat in transe mici, comentandu-le insusi cu o fabuloasa marturie orala unde retraia amintirea bataliilor pierdute. Adaug ca Rene Major a jucat un rol important de asemenea, pentru ca el m-a facut sa-l reintalnesc pe Granoff, pentru ca m-a sustinut in proiectul meu si mi-a dat acces la arhivele Societatii Psihanalitice din Paris (S.P.P), unde este membru titular. Fara sprijinul acestor trei oameni n-as fi putut scrie o parte din istoria societatilor psihanalitice franceze, deoarece oficial, acestea (membre ale I.P.A) mi-au refuzat accesul la arhive. Rezultatul este ca detin astazi arhive imense care ar permite scrierea mai multor istorii ale psihanalizei. Explic aceasta in urmatoarea mea carte Genealogii (Fayard, 1994) care este al patrulea volum, dupa Lacan, in care expun metodologia mea si cronologia care mi-a servit de la inceputul acestei intreprinderi.

Paris, 25 august 1994