Este dificil de discutat despre angoasa de moarte. Ne
lovim, in noi insine si la ceilalti, de ceva care pare a fi de ordinul evidentei:
amenintarea cu propria moarte nu poate sa nu suscite o angoasa de moarte a carei
importanta este pe masura importantei pe care i-o atribuim mortii. Adica
angoasa de moarte este traita ca o angoasa fundamentala, ireductibila la orice
alta forma de angoasa. Dificultatea este cu atat mai mare cu cat, in plus,
nu este greu de vazut ca traim "in mod natural" ca si cum am fi nemuritori.
Este unul dintre meritele lui Freud de a fi denuntat, aici ca si in alta parte,
pseudo-evidentele, de a fi propus o analiza coerenta a angoasei de moarte ajungand
la negarea ei, si aceasta trebuie observat in 1915, in plin masacru al Primului
Razboi Mondial. Este nevoie de intreaga convingere a lui Freud si de increderea
sa in teoria si clinica psihanalitica pentru a nega, in asemenea imprejurari,
angoasa de moarte.1
Propunem, pentru a studia aceasta problema, doua abordari
care se vor dovedi complementare si care, in ultima instanta, nu constituie decat
una singura. Sugeram pe de o parte, sa studiem relatia dintre pulsiunea de
moarte si angoasa de moarte si, pe de alta parte, relatia dintre angoasa in
general si angoasa de moarte.
A. Pulsiune de moarte si angoasa de moarte.
Prima
abordare, care nu este cu siguranta exhaustiva, consta in a ne intreba de ce,
dupa ce a introdus pulsiunea de moarte, Freud a continuat sa nege existenta
angoasei de moarte, ca si posibilitatea de a da un sens, o semnificatie inconstienta
propriei morti. Altfel spus: de ce Freud pastreaza dupa 1920, de exemplu in
"Eul si Sinele", care se ocupa din plin de pulsiuni, de noua teorie a
pulsiunilor, deci de pulsiunea de moarte, aceeasi pozitie ca aceea avansata in
"Consideratii actuale asupra razboiului si asupra mortii" din 1915? Intrebarea
este cu atat mai interesanta cu cat, asa cum voi incerca sa demonstrez,
unul din motivele fundamentale ale ireprezentabilitatii mortii si ale inexistentei
unei angoase de moarte isi are sursa exact in natura pulsiunilor, in
ceea ce am putea numi pozitivitatea pulsiunilor. Din acest punct de
vedere - natura fundamentala a pulsiunilor - nu se schimba nimic odata cu
introducerea noii teorii a pulsiunilor si a pulsiunii de moarte.
Este posibil sa discutam aceasta problema comparand pozitiile
Melaniei Klein si a lui Freud.
a. Melanie Klein
Problema este cu atat mai interesanta cu cat, asa cum stim,
Melanie Klein a ajuns, plecand de la luarea in considerare a pulsiunii de
moarte, la concluzii diametral opuse. Intr-adevar, ea scrie: "...am
avansat ipoteza ca angoasa provine din pericolul care ameninta organismul, din
cauza pulsiunii de moarte, si am sustinut ca aici se afla cauza prima a
angoasei." Si mai departe "...angoasa isi are deci originea in frica de
moarte."2
Exista aici patru afirmatii care ii par evidente Melaniei
Klein. Prima este ca pulsiunea de moarte ameninta organismul. A doua este ca
aceasta amenintare este o amenintare cu moartea. A treia este ca aceasta amenintare
este la originea angoasei de moarte. A patra este ca angoasa de moarte este
angoasa primara si fundamentala pornind de la care se dezvolta celelalte forme
de angoasa. Inainte de a merge mai departe, sa citam pentru a ne reaminti,
aprecierea pe care o face Freud in "Eul si Sinele" in legatura cu
angoasa de moarte si caracterul ei fundamental in raport cu orice alta angoasa:
"Aceasta propozitie trambitata: orice angoasa este la drept vorbind o
angoasa de moarte, abia daca ascunde un sens. in orice caz ea nu poate fi justificata." 3
Cum justifica Melanie Klein aceasta pozitie? Ea aduce o
justificare teoretica si o justificare clinica. In ceea ce priveste
justificarea teoretica, ea scrie: "...daca presupunem existenta unei
pulsiuni de moarte, noi presupunem prin aceasta ca exista, la nivelurile,
cele mai profunde ale psihismului, un raspuns la aceasta pulsiune sub forma
fricii fata de distrugerea vietii"4 . Aceasta angoasa provocata de amenintarea
pulsiunii de moarte asupra "organismului", traita si produsa "la
nivelurile cele mai profunde ale psihismului" implica doua lucruri: ca
angoasa este traita si produsa in inconstient (sau Sinele celei de a doua
topici freudiene) si ca exista deci o reprezentare a mortii in inconstient.
Este de altfel ceea ce Melanie Klein - si acesta este argumentul sau clinic
-afirma "... observatiile mele clinice mi-au aratat ca exista in inconstient
o frica de aneantizare a vietii."5
b. Freud
Meianie Klein a pus in evidenta, si chiar a subliniat,
opozitia sa fata de Freud. Intr-adevar, ceea ce acesta din urma spune, poate fi
opus punct cu punct conceptiei kleiniene. Din punct de vedere teoretic, Freud
afirma - si este interesant de subliniat ca este vorba de "Inhibitie,
simptom, angoasa", adica deja la cativa ani dupa introducerea noii teorii
a pulsiunilor, si deci a pulsiunii de moarte - ca: "...in inconstient, nu
se gaseste nimic care sa poata da un continut conceptului nostru de distrugere
a vietii."6 Aceasta negare a existentei unei reprezentari a mortii
in inconstient este insotita de asemenea la Freud de un argument clinic care se opune
celui al Melaniei Klein: "...ceva asemanator mortii nu a fost niciodata
trait sau nu a lasat, precum lesinul, nici o urma decelabila."7
Este momentul sa punem in evidenta cateva aspecte de
principiu care fondeaza, dupa noi, conceptia freudiana asupra angosei de
moarte.
• Primul aspect ce trebuie luat in considerare priveste insasi
teoria freudiana asupra angoasei. In 1926, in "Inhibitie, simptom, angoasa",
Freud propune o conceptie revolutionara a angoasei: ea nu mai este produsa prin
transformarea, in anumite conditii, a libidoului insusi, ci este produsa de
catre eu, ca raspuns la pericolele care il ameninta, chiar daca aceastea
sunt, in ultima instanta, pulsionale. Ori, noi tocmai am vazut ca Melanie Klein
considera ca angoasa se produce si este traita "la nivelurile cele mai
profunde ale psihismului", ca urmare a amenintarii pe care pulsiunea de
moarte o exercita asupra "organismului". Angoasa se produce deci
la Melanie Klein cu mult inainte de constituirea eului si, in orice caz,
independent de el.
Este interesant, pentru a preciza problema relatiilor
eului cu angoasa, sa revenim la Melanie Klein. Am prezentat pozitia sa in
raport cu problema care ne intereseaza, aceea a raporturilor dintre angoasa si
eu, dupa articolul sau "Asupra teoriei angoasei si culpabilitatii"
din 1948, in partea in care, dupa noi, ea propune pozitia sa teoretica-metapsihologica
a angoasei. Din contra, chiar in acea parte a articolului in care ea propune o
descriere mai degraba clinica a angoasei primare si a relatiei sale cu eul, aceasta
relatie ca si insasi angoasa primara apar sub o alta lumina. Ea scrie:
"Daca incercam sa intelegem angoasa primara, frica de aneantizare, trebuie
sa ne reamintim de dezorientarea copilului in fata pericolelor exterioare si
interioare. Cred ca situatia de pericol primitiv ce provine de la
activitatea pulsiunii de moarte in interior este traita de el ca un atac
irezistibil, ca o persecutie. Sa luam mai intai in considerare, in aceasta
perspectiva, unele din procesele care rezulta din deflectia instinctului de
moarte catre exterior si modul in care ele influenteaza angoasele in fata
situatiilor externe si interne. Putem presupune ca lupta dintre pulsiunea de
viata si pulsiunea de moarte actioneaza deja in timpul nasterii si accentueaza
angoasa de persecutie suscitata de aceasta experienta neplacuta. S-ar parea
ca aceasta experienta are ca rezultat faptul ca face sa apara lumea exterioara
ca ostila, inclusiv primul obiect extern, sanul mamei. La aceasta contribuie
faptul ca eul isi indreapta pulsiunile sale destructive catre obiectul sau
primar." Trebuie sa insistam asupra faptului ca prima angoasa traita
in mod autentic este pentru Melanie Klein, o angoasa resimtita de la inceput
si imediat ca venind de la obiect, ca o angoasa de persecutie. Intr-adevar,
ea spune in "Observatii asupra catorva mecanisme schizoide" din 1946
ca "frica fata de pulsiunile destructive pare a se atasa imediat de un
obiect, sau mai bine, este traita ca frica fata de un obiect extrem de
puternic si care nu poate fi controlat. Trauma nasterii ... si frustrarea
nevoilor corporale sunt alte surse importante ale angoasei primare, si le simtim
de la inceput ca si cum ar fi provocate de catre obiecte."9
Aceasta descriere a angoasei primare presupune existenta eului si a obiectului.
Pe de o parte, ceea ce este trait pentru prima data, in mod primitiv este,
conform acestui text, o angoasa fata de obiectul incarcat cu pulsiunea
de moarte (angoasa de persecutie). Pe de alta parte, pentru ca angoasa sa poata
fi traita in acest mod, trebuie ca puisiunea de moarte sa fie proiectata-derivata
catre obiect si aceasta presupune existenta atat a eului cat si a
obiectului. Este ceea ce Melanie Klein spune in textul citat: "... La
aceasta contribuie faptul ca eul isi indreapta pulsiunile sale
destructive contra obiectului sau primar", ceea ce nu face decat sa
sublinieze precocitatea eului si a obiectului la M. Klein.
Nu avem intentia sa discutam problema coerentei interne,
in sistemul kleinian, a acestor doua pozitii in raport cu relatia eului cu
angoasa primara: angoasa primara nu se constituie oare in inconstient
("la nivelurile cele mai profunde ale psihismului...") - si ea nu
este astfel independenta de eu - sau ea presupune - deoarece ea este
"de la inceput" si "imediat" o angoasa fata de obiect
(persecutie) - existenta unui eu care traieste aceasta angoasa fata de
obiect?
Din contra, ceea ce ni se pare important, este momentul,
constituirii-formarii eului. Ori, la M. Klein, angoasa primara este sau
independenta de eu (ea il precede) sau presupune ca aceasta este deja
constituit. Ceea ce inseamna ca ea nu este in nici un fel legata de acel moment
fondator al eulu ... . Pozitia freudiana care leaga angoasa de eu presupune,
dupa noi, o legatura reciproca intre cele doua: nu exista angoasa fara eu si
nu exista eu fara angoasa. Aceasta duce la a lega in mod necesar angoasa
de momentul formarii eului, la a afirma ca acesta este, dupa noi, momentul
specific al angoasei primare si la a intelege aparitia angoasei ca fiind
corelativa primelor schitari ale eului in formare. In acest moment
fondator, care este acela al angoasei eului in formare, este in joc
posibilitatea acestuia de a se constitui: ceea ce caracterizeaza, dupa noi,
angoasa primara.10
Sa revenim la fundamentele ultime ale respingerii
angoasei de moarte de catre Freud. Vedem doua: narcisismul si mai ales conceptia
lui Freud despre natura pulsiunilor.
In ceea ce priveste narcisismul, un text din "Eul si
sinele" arata bine opozitia conceptuala si in acelasi timp conflictul
insurmontabil dintre narcisism si moarte: "Mecanismul angoasei de
moarte ar putea fi doar acela ca eul se apara intr-o foarte mare masura
de investirea sa cu libidoul narcisic, deci ca se abandoneaza pe el insusi cum in cazul angoasei el abandoneaza de obicei un alt obiect."11
Aceasta opozitie dintre moarte si narcisism (cu cat exista
mai putin narcisism, cu atat mai multa amenintare cu moarte exista) pare evidenta
intuitiv. Pentru Freud, problema abandonarii de sine, ca urmare a dezinvestirii
narcisice de sine, este o rezultanta a dificultatilor (grave) care exista intre
eu si supraeu. El scrie imediat dupa textul citat: "Consider ca angoasa de
moarte se joaca intre eu si supraeu."12 Freud se gandeste la
exemplul melancoliei in care eul se simte urat de supraeu, adica de tata, ceea ce in ultima instanta
reprezinta o problematica narcisica avand o sursa obiectala. Freud scrie in legatura
cu melancolia: "Angoasa de moarte din melancolie nu admite decat o singura
explicatie, si anume ca eul se abandoneaza siesi pentru ca se simte urat si
persecutat de catre supraeu in loc sa fie iubit. ... Supraeul reprezinta aceeasi
functie protectoare si salvatoare ca anterior tatal, ulterior providenta sau
destinul."13 Eul nu se dezinvesteste el insusi, nu inceteaza sa
se iubesca pe sine decat pentru ca nu se simte iubit de supraeu, de tata. Angoasa
de moarte melancolica este, in ultima instanta, urmarea unei pierderi
obiectale. si, mai precis, a unei angoase de castrare: "Pe baza a tot
ceea ce tocmai a fost expus, angoasa de moarte, ca si angoasa de constiinta,
poate deci fi conceputa ca elaborarea angoasei de castrare."14
Credem, continuand explicatia freudiana, ca trebuie sa
explicitam relatiile, de opozitie bineinteles, dintre narcisism, moarte si
angoasa de moarte. Exista de asemenea opozitie si conflict intre, de exemplu,
amenintarea cu castrarea si narcisism (investire narcisica a penisului...). Dar
aceasta nu impiedica angoasa de castrare sa existe, din cauza ca opozitia
dintre castrare si narcisism ramane relativa: amenintarea cu castrarea
nu lichideaza total narcisismul eului. Opozitia dintre moarte si narcisism este
de un cu totul alt ordin: reprezentarea mortii implica distrugerea totala a
narcisismului, dezinvestirea totala a eului. Ori, narcisismul este cel putin coextensiv
cu eul, pentru ca investirea narcisica, si doar ea, este cea care conserva
eul. Dar narcisismul nu face doar aceasta: in mod paradoxal in aparenta, el
precede eul deoarece este vorba de investirea narcisica a unui segment al
Sinelui care, dupa noi, constituie/creeaza primul nucleu al eului. Astfel,
ceea ce se opune in mod absolut narcisismului, ca moartea (reprezentarea ei),
contrazice existenta eului si chiar constituirea lui: eul nu poate deci avea
aceasta reprezentare a mortii decat ca o alta forma de exprimare a unei angoase
obiectale (castrare).
Sa privim lucrurile indeaproape, concret, in ceea ce traieste
eul. Eul care isi reprezinta propria sa moarte (daca aceasta ar fi posibil...)
nu poate face decat ceea ce face intotdeauna in caz de pericol: sa isi
mobilizeze narcisismul pentru a face fata pericolului. Ori, mobilizarea
inevitabila a narcisismului in fata amenintarii propriei morti, consecinta
inevitabila a unei reprezentari a mortii, este prin insasi mobilizarea si deci
existenta narcisismului, o negare a mortii. Pentru eu, a isi reprezenta
propria moarte, inseamna a se reprezenta pe sine privat de investirea narcisica.
Ceea ce contrazice sentimentul sau intim de a se investi si chiar de a se
suprainvesti, ca in momentele de pericol si de angoasa. Exista deci o
incompatibilitate intre narcisimul eului si propria moarte: moartea proprie
devine astfel ireprezentabila, de neconceput, un non sens pentru eu.
Sa ajungem acum la motivul care ni se pare fundamental
pentru pozitia lui Freud in ceea ce priveste ne-reprezentabilitatea mortii,
aceasta moarte care pentru el este un concept "abstract" si "negativ"15. De altfel la baza, aceasta negativitate a mortii este cea care impiedica
reprezentabilitatea ei in inconstient, unde moartea nu are mai mult loc ca negatia.
Dar de ce aceasta negativitate a mortii, sau a negarii, nu poate fi reprezentata?
Credem, continuand prin aceasta problema narcisismului, deci a investirii
pulsionale-libidinaie a eului, ca cauza rezida in natura pulsiunilor la
Freud. El o spune de altfel in textul sau despre moarte din 1915: "intrebam:
cum se comporta inconstientul nostru in privinta problemei mortii? Raspunsul se
impune: aproape exact ca omul primitiv. Din acest punct de vedere, cum din atatea
altele, omul primelor timpuri continua sa traiasca neschimbat in inconstientul
nostru. Astfel, "inconstientul" nostru nu crede in moartea proprie,
el se comporta ca si cum ar fi nemuritor. Ceea ce noi numim, "inconstientul"
nostru, straturile cele mai profunde ale sufletului nostru, constituite din
miscari pulsionale, nu cunoaste absolut nimic negativ, nici o negatie - in
el contrariile coincid - si din acest motiv nu cunoaste nici propria moarte careia
noi nu ii putem da decat un continut negativ. Astfel, nimic pulsional
din noi nu favorizeaza credinta in moarte."16 Aceasta pozitie,
pe care Freud a sustinut-o intotdeauna, conform careia negatia, si mai general,
negativitatea, incluzand conceptul negativ al mortii, nu exista in inconstient,
se dovedeste a fi un rezultat al faptului ca straturile cele mai profunde
ale psihismului nostru sunt constituite din miscari pulsionale care nu permit o
reprezentare a negativitatii. De ce, deja in 1915, natura pulsiunilor se
opune posibilitatii existentei in inconstient a reprezentarilor cu continut
negativ, negatie sau moarte? Credem ca in 1915, dar si dupa 1920, pulsiunile
au un continut pe care il putem numi pozitiv. Ceea ce inseamna ca o
pulsiune nu se defineste niciodata prin negare, ci in mod pozitiv prin si
in sine. Ceea ce inseamna a spune, in ultima instanta, ca fiecare pulsiune
fundamentala se defineste independent de cealalta pulsiune care, in
sistemul dualist freudian, este opusul sau. Astfel, nici una din cele doua
pulsiuni nefiind conceputa, construita ca negatia celeilalte, si deci dependenta de cealalta, se evita ceea ce ar ajunge practic la un monism pulsional cu o
singura pulsiune dominanta. Dualismul pulsional al lui Freud implica pozitivitatea
celor doua pulsiuni fundamentale, atat inainte cat si dupa schimbarile din
1920: aceasta inseamna ca chiar pulsiunea de moarte trebuie definita prin sine
si in sine. Efectele distructive pot fi numite a posteriori "negative"
pentru ca sunt opuse celor ale pulsiunii de viata: putem astfel considera, intotdeauna
a posteriori, ca pulsiunile fundamentale sunt una negatia celeilalte. Ramane
ca ele sunt concepute la origine ca independente una de cealalta. Credem
ca, conform conceptiei implicite a lui Freud, pentru ca moartea sa fie
reprezentabila in inconstient, ar fi trebuit ca negativitatea sa fie fondata
pe cel putin o pulsiune definita negativ si astfel, ca negarea sa fie prezenta
de la inceput, de la origine. Deci din cauza naturii pulsiunilor, a
pozitivitatii lor, a ceea ce implica dualismul pulsional, neaga Freud teoretic
reprezentabilitatea mortii in inconstient. Negativitatea se construieste
ulterior plecand de la pulsiunile definite pozitiv. Dar este o constructie
care, in ciuda importantei formidabile pe care o are in viata psihica, nu isi
are locul in inconstient, sau, a fortiori, in cadrul celei de a
doua topici, in Sine. Bineinteles, aceasta presupune rezolvarea unei probleme
cruciale: cum se construieste negativitatea, negarea, plecand de la pulsiunile
cu continut pozitiv? Este o intrebare de care ne-am ocupat in alta parte, dar
care nu este la ordinea zilei in acest context17. Dar, gratie acestei constructii a negatiei noi
avem posibilitatea sa vorbim de moarte si de a o concepe, si chiar de a resimti
o angoasa fata de moarte. Totodata, rezulta ca aceasta angoasa de moarte nu
este o angoasa primara ci secundara, la fel ca negatia insasi. Ceea ce inseamna
ca nu existenta evidenta a angoasei de moarte este negata, ci doar caracterul sau
de angoasa fundamentala.
B. Angoasa si angoasa de moarte
A doua abordare pe care o propunem este de a privi problema
angoasei de moarte, nu din perspectiva mortii, ci din perspectiva angoasei. Asa
cum am vazut, Freud a negat existenta angoasei de moarte, pornind de la
consideratii asupra mortii. Ceea ce propunem aici ca demers simetric si
complementar, sperand ca vom ajunge la acelasi rezultat, este sa privim
problema angoasei de moarte prin intermediul angoasei. In fond, noi sugeram
sa punem intrebarea aceasta: dat fiind ceea ce noi gandim in legatura cu
angoasa, este posibila angoasa de moarte?
a) Angoasa si angoasa de moarte fizica
Pentru a trata problema in acest mod, trebuie sa stabilim
anumite aspecte fundamentale privind teoria angoasei. Autorul nu
poate trata aceste aspecte fundamentale decat in functie de ceea ce gandeste,
adica de propria sa conceptie asupra angoasei. Aceasta teorie, care este o
prelungire a aceleia propuse de Freud, o completeaza, credem noi, in maniera
coerenta. Ea ramane bineinteles, baza solida pe care am construit-o pe a noastra.
8
Teoria ultima si definitiva asupra angoasei pe care Freud
ne-o propune in 1926, este o teorie topica care se opune teoriei pe care
o sustinuse pana in acel moment, care era o teorie pulsionala. Conform
acesteia din urma, angoasa era o transformare a lidoului in anumite conditii. Din contra, conform teoriei topice, angoasa este resimtita si produsa de eu - asa cum am amintit deja - pulsionalul fiind, din acest punct de
vedere, ceea ce ameninta eul si il determina sa dea semnalul de alarma al
angoasei, sa produca angoasa.
Punctul de plecare al reflectiei noastre este ca orice
topica, inclusiv ultima topica introdusa in esenta dupa 1920, si implicita in
teoria topica a angoasei, este fondata pe o teorie a pulsiunilor. De
aici, nevoia, pastrand achizitiile ultimei teorii topice a angoasei (eul
este cel care produce angoasa...) de a pune in evidenta fundamentul sau
pulsional si de a reformula astfel metapsihologia angoasei. Dar, aceasta
schimbare metapsihologica trebuie nu doar sa conserve achizitiile teoriei
topice ci si descrierea fenomenologica (simptomatica-clinica) a angoasei asa
cum Freud ne-a lasat-o mostenire.
Este deci necesar, dupa noi, sa aratam pulsiunile
implicate in producerea angoasei de catre eu, dar si in amenintarea care
determina eul sa produca angoasa. Astfel, noi propunem in istoria teoriilor
freudiene ale angoasei, sa adaugam, dupa prima teorie pulsionala si a doua
teorie topica, o a treia etapa ce propune un fundament pulsional al teoriei
topice a angoasei, si care va capata, dupa noi, valoare de sinteza a teoriei
topice si a teoriei pulsionale.
Nu este de ajuns sa spunem ca eul este cel care resimte si
produce angoasa, trebuie sa spunem si motivul pentru care o face. De unde
importanta "pericolului", adica a amenintarii care provoaca angoasa.
Adaugam, pentru a intelege motivele care determina eul sa produca angoasa ca,
dupa noi, pericolul sau amenintarea trebuie sa fie un pericol care atinge in
ultima instanta, in mod direct, insusi eul. De aici inainte, trebuie sa
afirmam importanta pentru angoasa a cuplului eu-pericol si sa incercam sa dam
un sens pulsional atat pericolului cat si producerii angoasei de catre eu si
relatiei dintre ele. O vom face in masura in care aceasta se va dovedi
necesar pentru a trata despre angoasa de moarte.
Sa incepem, natural, cu amenintarea (pericolul) care ne
pare mai direct implicata intr-o ipotetica amenintare cu moartea. In 1938, in
Compendiu, Freud da un raspuns la intrebarea ce ameninta in mod direct eul.
Este un raspuns care ni se pare interesant si o evolutie importanta in raport
cu alte texte asupra angoasei care il preced: "La fel cum sinele nu
vizeaza decat obtinerea placerii, eul este dominat de grija pentru securitate.
Misiunea sa este consevarea de sine, pe care Sinele pare a o neglija. Eul se
serveste de senzatii de angoasa ca de un semnal de alarma care ii anunta orice
pericol care ii ameninta integritatea sa."19 Sa spunem doar
ca orice amenintare asupra psihismului trebuie sa se traduca printr-o amenintare
ce priveste direct eul, si anume o amenintare asupra propriei sale integritati,
altfel spus asupra unitatii sale... La aceasta amenintare, ultima veriga
necesara si de neocolit a lantului amenintarilor, reactioneaza eul prin
angoasa. Aceasta amenintare este o amenintare majora pentru eu deoarece
unitatea sa este una din caracteristicile sale esentiale. Freud nu a omis sa o
sublinieze in Noi Conferinte: "Dar ceea ce caracterizeaza in mod cu totul
particular eul, spre deosebire de sine, este o inclinare catre sinteza continuturilor
sale, catre concentrarea si unificarea proceselor sale psihice care ii lipsesc in
totalitate sinelui. Cand vom trata in viitor despre pulsiuni in viata psihica,
vom reusi, sper, sa raportam aceasta caracteristcia esentiala a eului la sursa
sa. Doar el stabileste acest inalt grad de organizare de care eul are nevoie
pentru realizarile sale cele mai de seama".20Trebuie sa observam ca,
aratand importanta unitatii eului, Freud ne aduce pe calea originii sale
pulsionale, libidoul fara indoiala. Aceasta origine pulsionala va juca un
rol important, cum vom vedea in continuare, in conceptia noastra asupra
angoasei si deci asupra angoasei de moarte. Dupa cum vedem, unitatea eului joaca
un rol capital in definirea sa. Din acest motiv, amenintarea care poate plana
asupra ei este o amenintare majora: este oare, din acest motiv, amenintarea
cu moartea pentru eu, si prin el, amenintarea cu moartea pentru psihism,
o amenintare de moarte psihica? Vom incerca in
continuare sa dam un raspuns la aceasta intrebare capitala pentru angoasa de
moarte.
Problema care se pune acum, deoarce noi cautam pulsiunile
in spatele conceptiei topice asupra angoasei la Freud, este de a sti care
este sensul pulsional al acestei amenintari a eului. Ni se pare evident ca
aceasta amenintare atesta o pulsiune care, prin definitie, are asupra oricarei
formatiuni psihice vizate de ea, efectul de divizare, fractionare,
descompunere, dezagregare, si aceasta ca un efect de dezlegare. Altfel spus
pulsiunea de moarte sau de distrugere este cea care constituie, in ultima
instanta, amenintarea, pericolul pentru eu si unitatea sa si care il determina
sa produca angoasa. Vedem ca prin aceasta, ca a doua abordare pe care o
propunem o intalneste pe prima: este vorba tot de pulsiunea de moarte ca amenintare.
Dar, sa remarcam ca noi nu vorbim despre o amenintare exercitata de pulsiunea
de moarte asupra "organismului", nici de amenintarea cu moartea, nici
de o reactie a "nivelurilor celor mai profunde ale psihismului", asa
cum face Melanie Klein, ci de o amenintare specifica fata de eu care ramane
sursa angoasei.
Sa revenim la problema decisiva pentru angoasa de moarte
formulata mai sus: data fiind importanta capitala pentru eu a unitatii sale,
amenintarea care vizeaza unitatea sa este oare in acelasi timp, in mod potential
si fundamental, o amenintare cu moartea? Aceasta ar transforma in mod potential
orice angoasa intr-o angoasa de moarte. Bineinteles ca distrugerea-moarte a
eului echivaleaza cu o amenintare cu moartea psihica deoarece constituirea
eului este punctul de plecare al vietii psihice, iar disparitia eului o repune in
cauza.
Fara indoiala, amenintarea unitatii eului, daca se
realizeaza, provoaca o regresie: daca este distrus un nivel al unitatii-organizarii
eului, eul regaseste forme inferioare, mai elementare de organizare. Acest
proces se poate repeta si regasim angoasa la fiecare nivel, semn ca eul incearca
sa opreasca regresia si sa salveze astfel nivelul dat al unitatii. Dar daca
aceasta regresie nu se opreste, pana unde poate merge ea? Este posibil ca
aceasta regresie provocata de pulsiunea de moarte sa duca la intoarcerea eului
la Sine, in sensul in care s-ar dizolva in el insusi si deci ar disparea ca
atare? Si pe aceasta cale ajungem la aceasi intrebare: amenintarea
pulsiunii de moarte asupra unitatii eului este, in ultima instanta, un pericol
de moarte pentru eu? Si angoasa care corespunde acestei amenintari asupra unitatii
eului, este ea, in mod potential, o angoasa de moarte? Aceasta angoasa, sa o
repetam, ar fi in ultima instanta, o angoasa a eului fata de propria sa disparitie
si, in consecinta, fata de moartea psihica. Sa adaugam de asemenea, ca fara eu,
mediatia necesara intre Sine si Realitate este imposibila, viata insasi dincolo
de de viata psihica devine imposibila. Moartea psihica ar determina moartea
biologica.
Problema fiind astfel precizata, vom aduce un raspuns
printr-un text al lui Freud care are legatura cu aceasta problema. Comentat, el
ne da posibilitatea de a arata ca modul nostru de a vedea angoasa nu implica
existenta unei angoase de moarte, in ciuda importantei capitale pe care o
acordam pulsiunii de moarte in angoasa. Iata acest text din Compendiu: "in
eforturile de a se mentine in mijlocul fortelor mecanice, eul se vede amenintat
de pericole care, desi emana mai ales din realitatea exterioara, vin si din alta
parte. Propriul sau Sine constituie el insusi o sursa de pericole, si
aceasta din doua motive diferite: mai intai, fortele pulsioaale excesive,
ca si "excitatiile" prea puternice, sunt capabile sa vatameze eul.
Este adevarat ca aceste forte interne nu il pot distruge, dar risca sa distruga
organizarea sa dinamica particulara si sa il faca sa nu mai fie decat o fractiune
a sinelui."21
Acest text este important pentru doua molive
fundamentale. Primul este ca fortele interne (ale Sinelui...), adica fortele
pulsionale pot provoca o importanta regresie, si Freud vede aceasta
regresie ca fiind rezultatul unei distrugeri a "organizarii" eului.
Accentul pus pe organizare, adica pe o forma elaborata a unitatii
interne a eului, este important pentru noi pentru ca pune problema in aceeasi
termeni ca si noi: adevarata amenintare priveste unitatea-organizarea eului,
regresia fiind consecinta realizarii acestei amenintari. Al doilea motiv,
este ca eul, desi isi regaseste prin regresie originea, adica Sinele, nu se
dizolva in acesta si nu se confunda cu el. Freud ii spune in mod clar:
"fortele interne", altfel spus pulsionale - si noi ne gandim in
primul rand la pulsiunea de moarte -"nu il pot distruge", adica
eul, desi revine la sine - este singura interpretare pe care o putem face - ramane
distinct de Sine ca "fractiune" separata in interiorul Sinelui.
Cand spunem deci ca pulsiunea de moarte ameninta eul si
provoaca angoasa, noi spunem in acelasi timp ca este o amenintare de
dezorganizare-regresie, dar nu o amenintare cu moartea, o amenintare cu
distrugerea. Moartea psihica a eului, ca atare, este imposibila.
Aceasta implica o conceptie diferita asupra actiunii si
functiei pulsiunii de moarte, a pulsiunilor in general. Pentru noi, si credem ca
suntem prin aceasta freudieni, mai ales in ultimele expresii ale conceptiei sale
asupra pulsiunilor pe care Freud le-a dat, pulsiunea de moarte este necesara
vietii psihice, nimic nu poate exista fara ea in masura in care nimic nu
poate exista fara libido-pulsiunea de viata. Ceea ce inseamna ca
pulsiunea de moarte, ca atare, nu ameninta cu moartea viata psihica. Aceasta
mai inseamna ca intricarea celor doua pulsiuni fundamentale, legarea
pulsiunii de moarte de catre pulsiunea de viata, primeaza fata de opozitia lor. Intr-un
text din Compendiu care descrie actiunea pulsiunilor, pulsiunea de moarte sursa
de distrugere, ca si pulsiunea de viata sursa de constructie, sunt factori
necesari vietii si miscarilor ei progresive si regresive. Freud spune: "in
functiile biologice, cele doua pulsiuni fundamentale sunt antagoniste sau
combinate. Astfel ca actiunea de a manca este o distrugere a obiectului avand
ca scop final incorporarea. In ceea ce priveste actul sexual, este o agresiune
care vizeaza sa realizeze uniunea cea mai intima. Acest acord si acest
antagonism ale celor doua pulsiuni fundamentale, confera fenomenelor vietii intreaga
diversitate care le este proprie."22 Conform acestui text, pare evident ca pulsiunea de viata predomina si ca actiunea pulsiunii de moarte serveste in
mod esential scopurile ei: distrugerea obiectului serveste uniunea,
incorporarea si uninunea fiind in mod foarte evident scopuri ale pulsiuni de
viata. Credem ca acest mod de a intelege pulsiunile si functia lor este o
consecinta a ceea ce noi am numit pozitivitatea pulsiunilor.
In aceeasi ordine de idei, trebuie sa intelegem ceea ce
Freud spune de asemenea in Compendiu, si in plus, la aceeasi pagina. Noi o
facem atat pentru a raspunde unei posibile obiectii, din grija pentru coerenta
deci, ca si pentru a pregati discutarea problemei angoasei fata de moartea
biologica. Freud scrie: "Scopul Erosului este de a stabili unitati intotdeauna
mai mari, deci de a conseva: este legarea. Scopul celeilalte pulsiuni, din
contra, este de a rupe raporturile, deci de a distruge lucrurile. Ne este
permis sa credem despre pulsiunea de distrugere, ca scopul sau final este de a
aduce ceea ce traieste in stare anorganica, si acesta este motivul pentru care
o numim si pulsiune de moarte". Ceea ce trebuie sa explicam, este ca in
ciuda faptului ca Freud defineste cele doua pulsiuni ca implicate impreuna in
dinamica vietii si ca asa cum am vazut anterior, pulsiunile nu pot
distruge eul, rezulta ca, dupa el, pulsiunea de moarte are drept scop sa
"aduca ceea ce traieste in stare anorganica". Credem ca trebuie,
pentru a intelege acest ultim text si altele care merg in acelasi sens, sa
facem distinctia intre "instinct" si "pulsiune", si
deci ca cele doua nu sunt, dupa noi, identice. Astfel, cand Freud vorbeste de
transformarea in anorganic a ceea ce traieste, este vorba mai ales de instinctul
de moarte decat de pulsiunea de moarte. Noi credem ca, atunci cand gasim
scris in aceeasi lucrare ca "pulsiunile" nu pot distruge eul,
aceasta inseamna ca pulsiunile ca atare nu il pot distruge. Psihismul incepe
cu transformarea unei parti a potentialului instinctual in pulsiuni care, pun
astfel bazele vietii psihice. Dar pulsiunile pot regresa la starea de
instinct, mai ales pulsiunea de moarte, si aici, poate fi efectiv vorba de
reducerea la "anorganic" sau de moarte. Vom utiliza aceasta
distinctie pe care Freud nu a facut-o, dar pe care o consideram implicita si
mai ales necesara, atat pentru a armoniza textele freudiene cat si pentru a o
utiliza intr-o clinica deosebita, care este clinica psihosomatica. Nu suntem
surpinsi ca Marty face aceasta distinctie, dar vom vorbi de aceasta ulterior incercand
sa abordam prin intermediul psihosomaticii problema mortii biologice.
Inainte de a trata aceasta problema, trebuie sa completam
modul nostru de a vedea angoasa abordand de aceasta data pericolul la care raspunde
ea, sensul pulsional al producerii sale in si de catre eu. Aceasta ne va
servi de asemenea pentru a trata problema angoasei fata de moartea biologica.
La aceasta problema, raspunsul ni se pare a fi simplu si problematic in acelasi
timp. Raspunsul simplu este ca, in fata pericolului pe care pulsiunea de moarte
il reprezinta pentru unitatea eului, acesta nu are decat o singura posibilitate
de raspuns, si anume sa isi mobilieze libidoul pentru a-l lega de pulsiunea de
moarte care ii ameninta unitatea. In ultima instanta, apararea contra amenintarii,
pulsiunii de moarte nu poate fi decat opera libidoului. Angoasa este,
credem noi, ceea ce pune in miscare acest raspuns al libidoului si, in primul
rand, al libidoului narcisic. Din acest punct de vedere, angoasa este antena
eului care constata amenintarea pulsiunii de moarte asupra unitatii eului
si care mobilizeaza libidoul eului contra acestei amenintari.
Dar ramane o intrebare: opera carei pulsiuni este angoasa
insasi? Noi credem ca angoasa, ca orice alt fenomen psihic, este rezultatul
unei intricari a celor doua pulsiuni, dar ca, in mod fundamental, angoasa
isi are sursa preponderenta in libido, la fel cum "pericolul" este
constituit, asa cum am vazut, in mod esential de catre pulsiunea de moarte.
Angoasa este primul raspuns al libidoului narcisic al eului, adica al eului
insusi, raspuns care are calitatea de a genera, la randul sau, mobilizarea inca
si mai importanta a libidoului eului.
Suntem obligati, inainte de a reveni la angoasa de
moarte, utilizand toate aceste elemente privind angoasa in general, sa facem un
ocol pentru a raspunde unei obiectii care ne vine in mod natural in minte.
Experienta noastra analitica ne-a invatat ca angoasa este provocata de catre o
investitie libidinala si de catre excitatia care urmeaza, mai ales cand aceasta
atinge un nivel important. Libidoul este deci amenintarea care determina eul
sa produca angoasa sau este, asa cum credem noi, raspunsul la aceasta
amenintare? Raspunsul la aceasta obiectie este ca excitatia si libidoul,
care reprezinta amenintarea ce genereaza angoasa, constituie o scurtatura. In
"Noi conferinte"24gandindu-se la micul Hans si la
complexul Oedip, Freud spune ca nu dragostea lui Hans pentru mama sa (si
excitatia pe care o resimte) sunt cele care provoaca in mod direct angoasa: excitatia
provoaca amenintarea cu castrarea, care provoaca angoasa. Secventa este
deci urmatoarea: investire libidinala (excitatie...) amenintare cu castrarea -
angoasa. Ceea ce noi propunem, este sa prelungim, daca putem spune astfel,
acest traseu de la excitatie la amenintare care provoaca in mod direct -
imediat - angoasa si sa dam in final o explicatia, credem noi, ca si o luare in
considerare mai completa a ultimei teorii asupra pulsiunilor in ansamblu:
excitatia suscita efectiv amenintarea cu castrarea. Dar, in spatele amenintarii
cu castrarea, exista cu siguranta pulsiunea de moarte si amenintarea acesteia
pentru unitatea eului. Semnalul de alarma este deci dat pentru ca eul se simte direct
amenintat de pulsiunea de moarte. Acesta este motivul pentru care noi
spunem ca este vorba de o schimbare metapsihologica dar care nu schimba nimic
din fenomenologia angoasei. Ne vom srevi, dupa cum vom vedea, de rolul
libidoului in angoasa in partea care urmeaza privitoare la problema angoasei
fata de moartea biologica.
Sa dam o imagine concreta a ceea ce este esential din ce
am spus, si anume opozitia dintre angoasa si angoasa de moarte: daca
presupunem ca moartea proprie ar fi reprezentabila, atunci ea nu poate fi
amenintatoare si deci sa produca angoasa. Dar atunci, eul se simte prin angoasa
viu iar moartea isi pierde sensul pentru el. Reprezentarea mortii este
legata de o reprezentarea unui sine amenintat si deci angoasat. Angoasa este in mod esential o dovada a existentei vieti
psihice pentru ca ea este o expresie a pulsiunii de viata a libidoului eului. Aceasta este
deci o consecinta a ceea ce am spus despre narcisism: mobilizarea
inevitabila a libidoului narcisic in fata amenintarii cu moartea proprie,
amenintare continuta in reprezentarea mortii, este prin insasi aceasta
mobilizare, o negare a mortii. Din cauza ca intr-un prim moment,
reprezentarea mortii este o amenintare care provoaca angoasa, expresia
libidoului narcisic care, ca atare, neaga moartea, intr-un al doilea moment,
aceasta angoasa mobilizeaza pentru apararea eului libidoul sau narcisic care,
la randul sau, neaga moartea.
Acest argument este de acelasi tip (si in prelungirea) ca
si cel utilizat de Freud cand vorbeste de moartea proprie ca fiind
ireprezentabila: "Moartea proprie este ireprezentabila si oricat de des
facem tentative de moarte, putem remarca ca, la drept vorbind, noi
continuam sa fim acolo in calitate de spectatori." A incerca sa iti
reprezinti moartea este deci "a fi" acolo in calitate de spectator,
adica un spectator viu.
b) Angoasa, psihosomatica si angoasa de moarte biologica.
Vom vorbi, odata cu Pierre Marty, despre angoasa de
moarte in legatura cu boala si cu moartea. Credem ca aceasta va aduce o
completare importanta relatiilor dintre angoasa si (amenintarea cu) moartea pe
care incercam sa le studiem. Am negat existenta mortii psihice ca atare, fara
sa negam, bineinteles, moartea psihica ca urmare a mortii biologice. Problema
se deplaseaza astfel catre moartea biologica: exista o angoasa fata de
moartea biologica?
Pentru aceasta vom studia impreuna cu Marty - marele
clinician care a fost Marty - angoasa de moarte plecand de la conceptul de depresie
esentiala. De ce depresie esentiala? Din mai multe motive, si le vom regasi
pe masura implicarii lor in discutarea subiectului nostru. Primul este ca ea
constituie primul moment al unui proces (de dezorganizare) care, cu exceptia
reorganizarii in jurul unui punct de fixatie, cu sau fara interventie
terapeutica, poate duce la moarte. Marty o spune de altfel in "L'ordre
psychosomatique": "Depresia esentiala deschide cu usurinta poarta
dezorganizarii progresive a functiilor somatice; ea conduce astfel catre
moarte."25 In "Les mouvements individuels de vie et de
mort", el detaliaza acest proces intr-un mod surpinzator:
"Dezorganizarile progresive incep in generat, la adult, printr-o faza
de depresie esentiala care tine cont de absenta tonusului Instinctelor
de Viata, apoi printr-o dezorganizare a aparatului mental a carei dovada
este gandirea operatorie. Miscarea se continua prin dezorganizarea
sistemelor de caracter si comportament care releva diminuarea sau pierderea
expresiilor instinctuale corespondente: este viata operatorie. Apar in
fine dezorganizarile functiilor somatice, din ce in ce mai arhaice in
planul evolutiv, din ce in ce mai fundamentale in planul vital. Procesul
poate astfel conduce pana la distrugerea echilibrelor biologice primare ale
vietii individuale. Timpul fiintei lansate in spatiu se termina atunci."26
Iata motivul pentru care cred ca trebuie, din punctul
nostru de vedere, sa plecam de la depresia esentiala: daca exista angoasa de
moarte, atunci ea trebuie sa se regaseasca in acest spatiu care debuteaza prin
depresia esentiala instalata si se sfarseste cu moartea. Noi nu putem - si
de altfel, nu este obiectul acestui articol - sa studiem depresia esentiala ca
atare. ... Ceea ce noi studiem sunt relatiile dintre depresia esentiala si
angoasa. Trebuie, continuandu-l pe Marty, sa facem distinctia dintre
angoasa care precede instalarea depresiei esentiale si cea de dupa instalarea
ei. Ambele sunt de interes pentru scopul nostru.
Angoasa care precede instalarea depresiei esentiale, este
descrisa de Marty ca o angoasa difuza si coplesitoare, apropiind-o de angoasa
automata-traumatica, al carei prototip este, dupa Freud, angoasa nasterii.
Aceasta inseamna ca angoasa care precede depresia esentiala si insoteste
instalarea sa este o angoasa arhaica, de ordinul mai degraba al angoasei
primare decat al angoasei secundare, al angoasei semnal de alarma. Aceasta angoasa
este pusa in relatie cu starea eului care o traieste si o produce:
"Angoasele difuze preced deseori depresia esentiala... ele traduc
disperarea profunda a individului, disperare provocata de afluxul de miscari
instinctuale nestapanite din cauza ca nu sunt elaborabile si, se pare, nu
sunt exprimabile intr-o alta maniera. Eul coplesit isi arata astfel slabiciunea
sa defensiva, insuficienta resurselor sale, lipsa sa de organizare,
dezorganizarea sa. Angoasa nu mai reprezinta... semnalul de alarma... Ea este
alarma permanenta. Automate, aceste angoase difuze reproduc o stare arhaica de
debordare." Aceasta angoasa coplesitoare pe care Marty o constata clinic
ca precedand instalarea depresiei esentiale este o angoasa de moarte? Sau
este vorba din nou despre aceeasi amenintare asupra unitatii (organizarii)
eului fara ca acesta sa fie intr-adevar amenintat cu disparitia? Aceasta
intrebare constituie cel de-al doilea motiv care ne-a determinat sa ne ocupam
de depresia esentiala. Punerea in relatie a acestei angoase cu starea eului, si
mai ales incapacitatea lui de a reactiona, este importanta si vom reveni asupra
ei. Corelatia angoasei cu o dezorganizare a eului ni se pare a
corespunde la ceea ce noi propunem, si anume ca ea continua o amenintare
exercitata asupra organizarii eului care este o expresie a unitatii lui. Aluzia
la "miscarile instinctuale nestapanite" reprezinta, in maniera
noastra de a vedea lucrurile, mai ales amenintarea care nu este stapanita
(legata) indeajuns a pulsiunii de moarte ce ameninta astfel in mod grav
unitatea eului. Nu vedem deci nici un motiv de principiu pentru a califica
aceasta angoasa, mai mult decat o alta, ca o angoasa de moarte.
Dar fara sa intelegem din punct de vedere teoretic
diferenta cantitativa si calitativa dintre aceasta angoasa si angoasa secundara
obisnuita (semnal de alarma...) si deci asemanarea sa cu angoasa primara* poate
dainui o indoiala. Nu trebuie sa conchidem ca este in cauza perspectiva mortii?
Posibilitatea unei angoase de moarte se exprima prin aceasta. Noi nu credem, si
de altfel descrierea clinica facuta de Marty nu spune, aceasta: perspectiva
mortii se deschide dupa instalarea depresiei nu inainte. De altfel, daca
perspectiva mortii ar fi fost cauza acestui tip de angoasa, ea ar fi trebuit sa
fie cu atat mai mult, sa se intensifice odata cu avansarea procesului. Ori,
dupa cum vom vedea, angoasa, in mod paradoxal in aparenta, se diminueaza. Dar
intensitatea si calitatea aceastei angoase ce precede instalarea depresiei
esentiale, daca nu se datoreaza perspectivei mortii, necesita o alta explicatie
din partea noastra. Pentru a formula abordarea noastra privind aceasta
problema, trebuie sa revenim la definitia pe care Marty o da depresiei
esentiale: "Depresia esentiala... traduce scaderea tonusului Instinctelor
de Viata la nivelul functiilor mentale." In ceea ce priveste
formularea, preferam sa vorbim, din punctul nostru de vedere, de pulsiune de
viata (libido), mai ales ca este vorba de "functii mentale". Pe
de alta parte, credem ca "scaderea tonusului" libidoului reprezinta o
adevarata functionare deficitara a libidoului... Aceastea fiind spuse,
suntem pe deplin de acord cu constatarea clinicii. Acest aspect deficitar al
libidoului ni se pare decisiv pentru a explica calitatea si intensitatea
angoasei. Am vazut ca daca angoasa suscita amenintarea cu pulsiunea de moarte,
singurul raspuns adevarat al eului pentru a diminua angoasa, este mobilizarea
libidoului, care intrica, leaga pulsiunea de moarte. O functionare
libidinala deficitara incapabila sa lege suficient pulsiunea de moarte, lasa
eul incapabil sa reactioneze in alt fel decat prin cresterea angoasei in
intensitate regresand astfel el insusi si aducandu-si angoasa la forme arhaice.
Credem deci ca raspunsul la specificitatea angoasei ce precede depresia esentiala
rezida in rolul pe care il joaca libidoul eului in functionarea angoasei si
mai ales in diminuarea acestei. Sa trecem acum la al doilea moment, cel al
depresiei esentiale instalate, si sa observam impreuna cu Marty ca, in mod
paradoxal in aparenta, angoasa se diminueaza puternic sau dispare. Daca acest
proces de dezorganizare progresiva se inverseaza, disparitia spontana a unor
asemenea angoase este comprehensibila si poate exprima o reorganizare a
subiectului. Nu este intotdeauna cazul. Intr-adevar, stabilizarea relativa a
vietii operatorii (cu starea depresiva esentiala care persista) face sa dispara
aceste angoase, ca si cum aparatul de angoasa ar fi el insusi epuizat. Aceste
cazuri releva o cadere a nivelului homeostatic; echilibrele fiziologice elementare
trebuie sa fie atunci supravegheate din punct de vedere medical." Pentru
noi, acest fapt clinic al cvasi-disparitiei angoasei, dupa instalarea depresiei
esentiale, este important si reprezinta pentru noi al treilea pentru a ne ocupa
de ea. Sa o spunem clar: acolo unde ar fi trebuit sa ne asteptam la o
angoasa de moarte ce se intensifica odata cu boala si apropierea mortii, nu
exista deloc angoasa, sau este din ce in ce mai mica.
Acest fapt clinic este de ajuns pentru scopul nostru.
Totusi, nu este inutil sa incercam, si aici, sa il intelegem din punct de
vedere teoretic in functie de ceea ce am spus, la inceputul acestui capitol,
despre angoasa in general. Trebuie sa incercam sa explicam contrariul
afirmatiilor emise anterior: mai inainte, ne-am intrebat de ce angoasa
coplesitoare nu este o angoasa de moarte. Trebuie sa ne intrebam acum de
ce, la apropierea mortii, nu exista angoasa de moarte. In plus, ar fi
interesant sa punem cvasi-diparitia angoasei in relatie cu destructivitatea
stabilitatii relative a vietii operatorii la nivel biologic. De aceasta data ne
vom intoarce pe de o parte spre pulsiunea de moarte si, pe de alta parte, vom
utiliza distinctia facuta intre pulsiuni si instincte. Am spus, ne amintim, ca viata psihica incepe prin transformarea unei parti din potentialul nostru instinctual in pulsiuni: noi
propunem acum sa intelegem viata operatorie si boala psihosomatica ca o
"intoarcere" a pulsiunilor la instincte, pe scurt o depulsionalizare
a pulsiunilor. La aceasta, trebuie adaugat ca, in cazul bolilor psihosomatice, este vorba, dupa noi, de depulsionalizarea pulsiunii de moarte. Noi credem ca aici, in
intensificarea instinctului de moarte, ca urmare a acestei
depulsionalizari, se gaseste una din cauzele de principiu ale
destructivitatii biologice care insoteste viata operatorie. Dar de ce
angoasa se opreste in acel moment? Exista aici un fenomen paradoxal sau mai
degraba aparent paradoxal. Angoasa este
rezultatul amenintarii pulsiunii de moarte la care eul raspunde prin
mobilizarea libidoului sau al carei prim rod este insasi angoasa. Dar, prin
depulsionalizarea unui cuantum de pulsiune de moarte, amenintarea specifica
a pulsiunii de moarte asupra eului se diminueaza si angoasa de asemenea. In
acelasi moment, prin aceeasi transformare in instinct de moarte, amenintarea
la nivel biologic, la nivelul corpului, creste in mod periculos. De altfel,
stabilitatea (cronicitatea) relativa a vietii operatorii, ca si diminuarea
angoasei, sunt fenomene legate de aceasta diminuare-depulsionalizare relativa a pulsiunii de moarte. Spunand ca transformarea unui
cuantum de pulsiune de moarte in instinct de moarte poate explica in
acelasi timp diminuarea angoasei si cresterea
dezorganizarii-destructivitatii la nivelul corpului, noi punem accentul asupra
unui fapt banal si fundamental in acelasi timp, si anume ca angoasa este un
fenomen psihic care nu poate avea decat motivatii psihice. Dar
reprezentarea pericolului mortii (biologice) nu poate provoca angoasa de
moarte? Desigur, dar atunci aceasta angoasa de moarte are sensul unei pierderi
a satisfactiei posibile, adica este echivalenta cu angoasa de castrare asa cum
Freud a aratat. Sa revenim la faptul clinic pe care l-am aflat de la Marty, si
anume coexistenta unui pericol de moarte cu o cvasi-absenta a angoasei. Pe
de alta parte, am aratat anterior ca angoasa nu depinde de o amenintare cu
moartea psihica. Daca reunim aceste doua aspecte, putem spune aceastea: cand exista angoasa, nu este vorba de (amenintare
cu) moarte si cand exista (amenintare cu) moarte, nu exista angoasa.
Tragem concluzia, paradoxal in aparenta, ca intre
amenintarea cu moartea si angoasa, exista o incompatibilitate.
Traducere din limba franceza de Rodica MATEI
1 Vom ajunge, in cursul acestei lucrari, sa
negam ca o anumita angoasa este o angoasa de moarte si chiar sa negam existenta
angoasei de moarte. Este un mod de a ne exprima prescurtat, caci, ca si Freud,
noi nu contestam existenta unei angoase de moarte, ci ireductibilitatea ei la o
alta forma de angoasa (angoasa de castrare). Ceea ce noi negam, este o angoasa
de moarte fundamentala si ireductibila.
2 M. Klein, Asupra teoriei angoasei si
culpabilitatii, in Developpements de la psychanalise, P.U.F., 1966, p. 258,
subliniat de noi.
3 S. Freud, Le Moi et le Ca, op. cit, p. 300.
4 M. Klein, op.cit, p. 259, subliniat de noi. s
Ibid., p. 258-259.
6 S. Freud, Inhibition, symptome et angoisse,
op. complete, P.U.F., voi. XVII, p. 246.
' S. Freud, Inhibition, symptame et angoisse, op. cit, p.
246, subliniat de noi.
8 M. Klein, op. cit, p. 261.
9 M. Klein, Observatii asupra catorva
mecanisme schizoide, in Developpements de la psychanalise, op. cit, p. 278.
10 Nu
putem, in acest cadru, sa mergem mai departe in studierea angoasei primare. Am
facut acest lucru in alta parte: B. Rosenberg, Le moi et son angoisse entre
pulsion de vie et pulsion de mort, P.U.F., 1997, in curs de aparitie, Cap IV.
11S. Freud, op. cit, Le Moi et le Ca, p. 300.
12 Ibid., p. 300. " Ibid., p. 301.
14 Ibid., p. 301.
15 Op. cit, p. 300.
18 S. Freud, Considdrations actuelles sur la
mort et la guerre, op. cit, voi. XHl, p. 157, subliniat de mine.
17 B. Rosenberg, Les sources pulsionnelles de
la negativite in Le Negatif, L'Esprit du Temps, 1995, p. 187-208.
18 Cf. B. Rosenberg, Le moi et son angoisse,
entre pulsion de vie et pulsion de mort, op. cit
19 S.
Fieud. Abrege de psychanalyse, P.U.F., Paris 1949, p. 74, subliniat de noi.
20
S. Freud. Noi
conferinte introductive in
psihanaliza, Gallimard,
Connaisance de l'inconscient, 1984,
p. 105, subliniat de mine.
21 S. Freud. Abrege de psychanalyse, op. cit,
p. 75, subliniat de noi.
22 S. Freud. Abrege de
psychanalyse, op. cit, p. 8.
13 S. Freud. Abrege de
psychanalyse, op. cit, p. 8, subliniat de noi.
