prakken

1. Introducere

In desfasurarea tratamentului psihanalitic, fantoma regresiei se profileaza in fundal. Intrebarile la care trebuie sa raspundem sunt daca aceasta fantoma este una buna sau rea, daca ne ajuta in munca noastra sau care, dimpotriva, impiedica vindecarea si daca putem anula efectele fantomei rele. Pentru unii terapeuti, regresia pacientului este un imperativ, ceea ce presupune ca profunzimea problemelor acestuia poate fi surprinsa numai cand intra in starea de regresie; pentru alti terapeuti, regresia reprezinta o stare ce trebuie prevenita cu orice pret, intrucat, cum am putea sa-l readucem pe pacient la starea sa anterioara normala de functionare? Citam dintr-o lucrarea recenta a lui Blum: "Regresia poate usura sau impiedica functionarea, poate fi normala sau patologica, benefica sau distructiva, trecatoare sau permanenta, partiala sau globala, controlata sau necontrolata, reversibila sau ireversibila". (1994, p. 61)
In aceasta lucrare voi incerca, pentru inceput, sa definesc mai precis regresia. Apoi voi descrie rolul regresiei versus progresie in dezvoltarea copilului. In final, voi aprecia dezirabilitatea versus riscurile prezentei sale in dezvoltarea copiilor si adultilor.

2. Regresia in cadrul sinelui, eului si supraeului. Regresie si fixatie

        Conceptul de regresie este tot atat de vechi sau chiar mai vechi decat psihanaliza. Numai dupa descoperirea sa si descrierea cronologica a etapelor succesive ale dezvoltarii libidinale - orala, anala, genitala (1905) - Freud a putut sa observe mai clar ca o etapa a dezvoltarii, o data atinsa, putea fi abandonata pentru retragerea la o etapa precedenta (1916-1917). El a folosit comparatia cu un trib nomad care pierde cativa membri ce se stabilesc undeva, inainte ca ultima tinta a grupului sa fie atinsa - nici o etapa libidinala nu este depasita complet, reziduuri ale fiecarei etape coloreaza chiar viata adultului. Cand tribul care-si continua calatoria intalnea un dusman care era prea puternic, avea tendinta retragerii la asezarile lasate in urma sa; daca o etapa libtdianala B pune pe individ in fata unei situatii ce prezinta un pericol psihic, acesta va cauta sa se retraga la o etapa libidinala anterioara: el regreseaza. In aceasta perioada a dezvoltarii teoriei sale, Freud discuta despre dezvoltarea libidinala, desi in terminologie el distingea intre eu si pulsiunea libidinala, inca nu concepuse modelul structural (sine, eu, supraeu), iar ideile despre functiile eului erau, in acel moment, mai degraba imprecise.
       Dupa dezvoltarea modelului structural, in lucrarea sa, Eul si Sinele (1923), eul a fost considerat ca fiind centrul mai multor functii - precum perceptia, motilitatea, refularea, functii intelectuale si afective, testarea realitatii, constiinta, idealurile. Etapa psihologiei eului isi facuse aparitia. Dupa delimitarea functiilor eului a devenit clar faptul ca regresia nu se marginea la manifestari libidinale; deseori au fost observate regresii ale functiilor eului, in sensul unor pierderi permanente sau temporare ale acestora. Astfel, aparari utile puteau diminua ca forta sau puteau deveni mai puternice, functionarea intelectuala sau motorie putea regresa la o etapa mai putin evoluata, efecte mature puteau fi inlocuite de afecte primare.
       Sa prezentam cateva cazuri pentru a ilustra aceste observatii teoretice. Cand copiii de doi ani, doi ani si jumatate, preocupati de urina, materiile lor fecale si deprinderea curateniei corporale se amuza si gasesc satisfactie in rostirea de cuvinte "murdare", aceasta situatie este perfect adecvata etapei lor de dezvoltare. Daca insa un copil de sase ani, luptandu-se cu conflictele sale oedipiene si avand preocupari sexuale, are aceeasi experienta, amuzandu-se si gasind satisfactie in rostirea de cuvinte cu semnificatii anale, el se indeparteaza de placerea sa genitala catre un teritoriu libidinal in care se simte mai protejat: pregenitalitatea. Cel mai frecvent, regresiile survin simultan in etape libidinale, in relatii obiectuale si in functii ale eului. Cand un baiat de trei ani, care arata o vadita admiratie si dragoste fata de mama sa, este confruntat cu nasterea unui frate, el se poate retrage intr-o atitudine de incapatanare agresiva fata de mama sa, dezvoltand simultan un foarte puternic atasament fata de tatal sau. El regresaaza de la o relatie obiectuala pozitiva oedipiana catre o relatie obiectuala anala si negativ-oedipiana. In timpul imbolnavirilor, este observata o stare de regresie reversibila normala si generala, iar regresia normala si ireversibila se produce odata cu imbatranirea. Cel mai simplu si mai sanatos exemplu de regresie este somnul, in timpul caruia dispar gradual cele mai multe functii ale eului, pentru ca, mai apoi, la trezire, acestea sa se refaca. Iata un caz de regresie patogena: un copil care abia a invatat sa fie curat si pronunta deja un numar de cuvinte si propozitii scurte, ajunge la spital pentru o interventie minora. La intoarcere, copilul se murdareste din nou cu excremente si uita cea mai mare parte a cuvintelor din vocabularul sau. Ultimele functii achizitionate sunt primele pierdute. Sau, iata cazul unui baiat de nouasprezece ani, bine educat, in spiritul unor idealuri despre o lume mai buna, care este chemat in serviciul militar si trimis in razboi. El ia parte la crime si torturi pentru care nu gaseste sens Supraeul si idealurile sale regreseaza sau chiar sucomba datorita stressului si anxietatii. Cand, mai tirziu, in viata, supraeul sau se va reface, el va fi un om stapanit de vinovatie pentru tot restul vietii.
       Pana acum am descris regresia. In continuare, vom incerca sa surprindem cele patru functii ale regresiei mentionate de Balint: regresia ca mecanism de aparare, ca un factor in patogeneza, ca o forma puternica de rezistenta si ca un factor esential in terapia analitica. Voi incepe cu un caz clinic de regresie avand un puternic caracter de aparare patogena.

Cazul I - Tommy

Tommy este spitalizat la Clinica de Psihiatrie pentru Copiii, la varsta de opt ani, deoarece nu poate vorbi, scrie sau citi, sufera de enurezis nocturn si prezinta numeroase tulburari comportamentale, ii necajeste pe ceilalti, este neascultator si agresiv. Un test psihologic arata ca inteligenta sa este probabil normala, in masura in care aceasta poate fi apreciata la un copil care nu vorbeste sau nu scrie. Exista semne ale unor traumatisme cerebrale la nastere, dar in timpul primilor trei ani de viata dezvoltarea sa este normala, cu exceptia unei intarzieri de vorbire. Mama, desi o fiinta afectuoasa si placuta, este depresiva in primii ani de viata ai lui Tommy; tatal este un alcoolic, ce poate fi considerat mai degraba agresiv. Tulburarile de comportament ale lui Tommy apar la varsta de trei ani, cand se naste fratele sau. El isi aduce mama la disperare cu pretentiile sale, prin neascultare si porniri de furie. La varsta de patru ani refuza sa mearga la gradinita, intrucat nu se poate desparti de mama sa. La cinci ani, situatia devine de nesuportat si Tommy este plasat intr-o casa pentru copii cu probleme de comportament. Nu se inregistreaza schimbari sau imbunatatiri comportamentale. De atunci, el este un baiat activ, greu de stapinit, dornic de relatii cu ceilalti, pe care insa le realizeaza ca un copil de doi si jumatate. El foloseste propozitii de un cuvant si are o fizionomie expresiva, astfel incat ii pot intelege intentiile. Ma voi referi in special la simptomul lui, de enurezis, prin care si-a manifestat mai clar progresia si regresia. Inteleg curand preocuparile lui fata de sarcina mamei sale si ii explic cat de disperat trebuie sa fi fost cand s-a nascut micutul sau frate, lipsindu-l pe el de atentia mamei. Ii vorbesc despre gandurile sale de atunci: cum se gindea ca mama il iubeste pe micul sau frate mai mult si cum isi spunea: "cand ma port ca un bebelus si imi ud patul, ea ma iubeste la fel de mult ca pe el": o interpretare a regresiei sale dupa nasterea fratelui. Dupa ce m-a ascultat, Tommy face pipi pe el. Apoi manifesta o dorinta puternica de a se intoarce acasa. Dupa fiecare sfarsit de saptamana petrecuta acasa, Tommy devenea disperat de pierderea suportata prin intoarcerea la Clinica si enurezisul reaparea. I-am vorbit despre tristetea si suferinta sa, cuvinte pe care nici nu le cunoastea, si i-am explicat ca urina poate lua locul unei multimi de lacrimi, o interpretare a regresiei afectului indreptata spre exprimarea prin intermediul unui organ. Atunci, el a inceput sa plinga si a facut pipi din nou, udandu-se. Dupa aceasta, enurezisul a mai aparut din nou, cu o conotatie sexuala, inainte de a dispare definitiv; Tommy avea nevoie sa-si manifeste comportamental fantasmele (act out) cata vreme o vorbire evoluata nu era dezvoltata suficient pentru a le capta in cuvinte. Enurezisul a reaparut, prima data, in legatura cu fantasma oedipiana a casatoriei cu infirmiera iubita si, a doua oara, in legatura cu fantasma rivalitatii cu un ingrijitor care-si anuntase casatoria. In amandoua cazurile urina insemna, pentru el, potenta sexuala. Se poate observa cum acest simptom (enurezis) a fost supradeterminat de traume si fantasme in diferite etape ale dezvoltarii libidinale. De fiecare data, a fost o manifestare a regresiei mereu la o etapa mai avansata a dezvoltarii libidinale. Cazul sau a fost cel al unei regresii patogene, de aparare, ce a blocat intreaga evolutie, rezolvarea cazului fiind posibila doar prin tratament intensiv. (Groen-Prak-ken, 1993).
Acest caz ne obliga sa discutam un alt concept care este strans legat de regresie: fixatia. Este evident ca baiatul pe care l-am descris suferea de o trauma psihica puternica, cauzata de nasterea fratelui sau. In urma acesteia, dezvoltarea sa normala, sanatoasa a fost perturbata si a fost nevoie de timp pentru ca el sa-si revina. Este posibil ca el sa fi uitat constient; totusi, evenimentul traumatic a ramas ca o cicatrice durabila, ca sa folosim un termen somatic, o amprenta durabila a dezastrului in viata sa emotionala, in memoria sa constienta si inconstienta. Aceasta nastere a devenit un punct de fixatie in dezvoltarea sa, exercitind o forta contrara dezvoltarii sale progresive. Prezenta unor asemenea puncte de fixatie in evolutie - si fiecare le are intr-un fel sau altul - sprijina regresia la acel nivel al fixatiei sau doar inainte de ea. Anna Freud (1969) remarca faptul ca aceasta relatie intre regresie si fixatie se produce numai in dezvoltarea pulsiunilor. Din punctul sau de vedere, nu exista puncte de fixatie in dezvoltarea eului. Functiile eului - precum gandirea, vorbirea, rnotilitatea, testarea realitatii si nenumarate altele - se dezvolta normal, progresiv, desi cu numeroase intoarceri la un stadiu mai putin evoluat al dezvoltarii. Sandler & Sandler considera ca, in dezvoltarea eului, punctele de fixatie sunt de asemenea prezente si ofera un exemplu de gandire primitiva anala care se poate observa in nevroza obsesionala. Si cazul lui Tommy este o ilustrare a acestui punct de vedere: cateva functii ale eului - vorbirea, gandirea, curatenia corporala - au fost stagnate in dezvoltarea lor cu prilejul nasterii fratelui sau. Acest exemplu demonstreaza cat de artificiala poate fi o distinctie foarte clara intre pulsiune si dezvoltarea eului; deseori, eul si pulsiunile se afla intr-un continuu schimb de impulsuri dinspre lumea interioara si exterioara.

3. Progresele, regresie si antiregresie

Anna Freud (1969) pune in evidenta diferenta dintre dezvoltarea somatica progresiva si dezvoltarea psihica progresiva. In dezvoltarea somatica exista o linie continuu progresiva, in timp ce in dezvoltarea psihica progresiva intoarcerile la o faza anterioara au o aparitie normala si regulata. Ea descrie regresia normala a unui copil inaintea orei de culcare astfel: "chiar si cel mai cuminte si bine adaptat copil incepe sa se teama, sa vorbeasca fara sens, sa refuze sa plece, sa ceara semne de atentie pe care le primea la varste mult mai mici. Ceea ce atrage atentia in aceasta situatie este dezordinea crescanda din procesele gandirii, repetarea unor cuvinte izolate sau a unor propozitii, labilitatea generala a afectelor manifestata prin pendulari instantanee intre ras si plans. Pentru cel care studiaza regresia, rar se poate ivi o mai convingatoare ilustrare a deteriorarii graduale a eului si a esecului sau de a indeplini o functie ce urmeaza succesiv alteia, pana cand, in final, functionarea eului este suspendata si intervine somnul" (p. 101). Cu cat este mai mic copilul, cu atat mai usor se produce regresia. De asemenea, regresia eului este o reactie aproape normala in fata bolii sau dupa o experienta traumatica. Totusi, in ultimul caz exista un risc mare ca regresia sa nu fie reversibila si sa nu aduca beneficii. Functiile eului pot fi ireparabil afectate, dezvoltarea pulsiunilor poate fi stagnata. In aceasta situatie, regresia a devenit un agent patogen.
Observatiile Annei Freud se refera la copii. Si adultii au perioadele lor de regresie normala pentru a-si reface energia in serile libere, week-end-uri, vacante, petreceri, plimbari etc. Sandler & Sandler mentioneaza modul in care adultii isi pot proteja eul si stima de sine punand o bariera in calea regresiei, modalitate pe care autorii o numesc antiregresie. Forta ce actioneaza in spatele antiregresiei este rusinea, rana narcisica si insoteste regresia. Ei considera ca pe un obiectiv al analizei diminuarea fortei antiregresiei, astfel incat o persoana sa se afle in contact direct cu aspecte regresive ale personalitatii sale. Eu presupun ca forta antiregresiei este deosebit de puternica la acele persoane care obisnuiau in trecutul lor sa progreseze rapid ca o aparare imporiva experientei traumatice sau ranii narcisice. Astfel, am avut o pacienta adulta, cea mai in varsta dintre trei frai, pentru care nasterea sorei sale combinata cu mutarea in alt loc si depresia mamei sale au avut un impact traumatic asupra sa. Ea a reactionat purtatndu-se ca cea mai in varsta si cea mai inteleapta; regresia era pentru ea foarte rusinoasa. Aceasta nu a putut fi analizata pana cand interpretarile n-au devenit, pentru ea, la fel de rusinoase. Blocajul produs de vulnerabilitatea narcisica fata de interpretari si antiregresia puternica au restrins posibilitatile analizei.

4. Regresia in terapie; repere istorice

        Dupa cate cunosc, exista o intelegere unanima asupra faptului ca psihoterapiile sunt insotite de regresie, indiferent daca cineva se refera la psihanaliza sau la o terapie mai putin intensa. Un anumit grad al regresiei exigentei fata de sine este necesar pentru a permite aparitia transferului si a asociatiilor libere, cerinta minima pentru ca un terapeut sa-si desfasoare travaliul interpretativ. Inainte de a intra in detalii tehnice ale stimularii si controlului regresiei va trebui sa discutam o controversa istorica asupra problemei referitoare la cat de profunda trebuie sa fie regresia pacientului pentru a rezolva problemele pentru care solicita ajutor.
       Punctul de vedere al lui Freud este clar: metoda psihanalizei este interpretarea, iar cadrul psihanalitic are functia de a-l ajuta pe pacient sa produca materialul ce poate fi interpretat. Psihanaliza este tratamentul ce poate fi ales de pacientii ce pot dezvolta nevroza de transfer. Pot fi analizati doar cei capabili sa sustina o relatie regresiva cu analistul lor, transferul, in decursul caruia repeta relatiile conflictuale si fantasmele anterioare avute cu parintii lor, care pot fi recunoscute, intelese si devin accesibile memoriei in loc sa fie repetate. Sterba (1934) a adus o contributie importanta cand a descris clivajul eului pe durata tratamentului: el a facut distinctia intre eul care traieste experienta si eul care o observa (eul observator). Eul care traieste experienta (experiencing ego) este cel care sufera, este fericit, gelos, furios, iubeste, uraste, traieste anxietatea - este acea parte a eului care regreseaza; eul observator (observing ego) este cel care inregistreaza aceste trairi: "e clar ca sunt gelos, de ce as putea simti astfel? "El este acea parte a eului care se distanteaza fata de experienta trecuta si prezenta. Eul observator este sprijinul terapeutului in munca sa. (Greenson, 1967). Acest tip de abordare a fost fundamentala multi ani pentru terapia bazata pe psihologia eului.
       Ferenczi, elevul si prietenul lui Freud, a dezvoltat catre sfarsitul vietii sale o alta perspectiva, pe care a descris-o amanuntit in lucrarea sa Confusion of tongues between adults and children (1933). Ferenczi a observat ca sursa patologicului poate fi constituita de traumatismele din copilarie si a elaborat teoria conform careia tehnica psihanalitica trebuie sa-i ajute pe pacient sa regreseze la situatia infantila, astfel incat sa se produca eliberarea de trauma si de influenta sa patogena. Pentru a stimula regresia, el a permis pacientilor sai sa vina la el pentru tratament la orice ora simt nevoia si a permis desfasurarea sedintelor peste durata obisnuita de 55 de minute. El nu a avut nimic impotriva ca pacientii sa-l sarute atunci cand regresia se producea pana la o etapa in care sarutul era neprimejdios. Unii pacienti s-au vindecat, altii nu. El nu a putut sa-si termine experimentul intrucat a murit. (Balint, 1968). In cursul unui tratament care-l solicita foarte mult, el a putut sa ramana prietenos si a putut sa faca fata atacurilor verbale agresive ale pacientilor sai. Desi aceasta tehnica nu a avut continuatori, teoria sa a fost dezvoltata. Balint, cel care a continuat elaborarea acestei teorii, a afirmat ca in viata multor pacienti "se intampla ceva rau" cu mult inaintea complexului oedipian. Aceasta tulburare timpurie a fost numita "greseala primara" (the basic fault), iar tehnica pe care a dezvoltat-o s-a bazat pe presupozitia ca un pacient trebuie sa regreseze pana la nivelul greselii sale primare pentru a fi capabil sa traiasca un nou inceput. Balint a distins doua atribute ale regresiei: benigna si maligna. Regresia benigna este cea care ofera posibilitatea trairii acestui nou inceput. In regresia maligna, afectele eliberate sunt atat de coplesitoare, incat analiza poate fi distrusa. Tehnica sa prezinta similaritati cu cea a lui Winnicott, de asemenea un adept al regresiei pana la etape timpurii ale dezvoltarii, cand, pentru pacient, este mult mai important sprijinul non-verbal din partea analistului, exprimat prin prezenta si empatie, decat interpretarea verbala corecta, care pur si simplu nu este auzita in timpul acestui tip de regresie. Toti pacientii descrisi de Balint prezinta regresie benigna. Un tratament reusit al regresiei maligne este descris de Casement (1986) si Stewart (1992). Convingerea mea este ca tratarea regresiei benigne si maligne necesita o profunda analiza de sine pentru a face posibila identificarea semnificatiei propriei trairi puternice contra-transferentiale si poate fi realizata doar de psihanalisti cu o analiza personala cat mai completa si cu afinitati deosebite pentru dezvoltarea psihica foarte timpurie. Tratarea cu succes a regresiei maligne este rezervata unui grup foarte restrans de terapeuti. Voi ilustra aceste afirmatii cu prezentarea unei analize nereusite.

CAZUL II - Elly, femeie adulta

Aceasta pacienta, care a inceput tratamentul dezvoltand o alianta terapeutica rezonabila, a manifestat treptat o regresie maligna de la care nu a mai fost posibila nici o intoarcere in analiza. Totusi, in acelasi timp, ea a reusit sa-si organizeze viata personala intr-o maniera mai acceptabila.

5. Promovarea si prevenirea regresiei in terapie

Un pacient ne solicita ajutorul terapeutic intrucit el sau ea sufera de un numar mai mare sau mai mic de suferinte in care se manifesta insasi problema sa psihica. Ne referim numai la pacientii ambulatorii; spitalizarea si tratarea intr-un spital reprezinta un capitol diferit. Poate fi vorba de suferinte ale adultilor: depresie, insomnie, anxietate, incapacitate de a munci competent, fobie, probleme sexuale sau in relatii cu adulti si/sau copii. Uneori, un pacient se prezinta la noi deoarece nu a fost gasita nici o explicatie pentru sfuerintele sale somatice si este banuita prezenta unui conflict psihic la originea acestor tulburari. In cazul copiilor, ajutorul ne este solicitat in special cand este vorba de tulburari comportamentale, probleme la scoala, enurezis sau encompresis sau o anxietate fara motiv. Cum procedam cand ni se solicita ajutorul?
Incepem cu o evaluare cat mai completa. Trebuie sa aflam inainte de a incepe tratamentul daca un pacient este motivat pentru psihoterapie si poate obtine beneficii de pe urma psihanalizei. Un pacient, potrivit acestui demers terapeutic, trebuie sa fie capabil sa se prezinte regulat la sedinte, sa fie pregatit sa discute despre sine chiar daca este dureros si sa fie constient ca o parte a necazurilor sunt propria problema si nu sunt datorate doar defectelor lumii exterioare, in cazul copilului, parintii sau cei care se ocupa de cresterea sa, trebuie sa doreasca sa sprijine terapia. In unele tari, pacientul trebuie sa fie capabil sa plateasca. La sfarsitul evaluarii, stim motivul manifest pentru care pacientul ne-a solicitat si intuim motivul latent. Avem date despre reatiile sale apropiate cu sotul (sotia), cu cei iubiti, copii, parinti, frati. Alte date importante se refera la varsta - problemele specifice varstei, precum crizele celor aflati la jumatatea vietii, ale graviditatii, ale pensionarii etc. - religie, satisfactie profesionala, activitati preferate in timpul liber. De asemenea, cunoastem istoria sa personala, durata si originea suferintelor sale si daca au avut loc evenimente traumatice importante. Cu ajutorul acestor date putem alcatui tabloul fortei eului sau, a relatiilor obiectuale, a tenacitatii rezistentelor, a posibilitatilor sale de cooperare care sunt necesare pentru a decide daca vom oferi pacientului o terapie care incurajeaza regresia sau vom avea grija sa protejam eul sau slab, evitind regresia care poate produce dezintegrarea. Sa ilustram toate acestea prezentand doua cazuri.

CAZUL III - Ciska, femeie adulta

O femeie sanatoasa, de 44 de ani, s-a prezentat la mine solicitindu-mi ajutorul intrucat nu se putea decide ce tip de munca dorea sa aleaga. Ea parea foarte eficienta si competenta si venea de cele mai multe ori in haine tip sport deoarece se intorcea de la partide de golf, hochei sau de la patinaj. Este casatorita cu un barbat bogat, are doua fete (de 12 si 19 ani) si s-a nascut a sasea intre cei 9 copii ai familiei sale. Mama sa a murit pe cind ea avea 8 ani. Sotul sau a avut un accident inaintea casatoriei lor, care i-a provocat o leziune partiala a cordului sinal, o usoara paralizie a picioarelor tot mai dificil de compensat cu trecerea anilor. Paralizia si posibilitatea scazuta de a avea o erectie au provocat probleme in relatia lor sexuala. Ea a lucrat intotdeauna in sectorul organizalional, dar de trei ani si-a intrerupt activitatea. Sotul sau a pierdut o suma uriasa de bani si acum are un birou acasa. Tot in ultimii ani, socrii sai au murit, ea fiind implicata in ingrijirea lor. Concluzia mea : Ciska este o femeie cu o sensibilitate normala, puternica, dar care a avut de suportat in ultimii ani apasarea grea a unor probleme. intrebarea pe care mi-o pun este legata de semnificatia pe care o are in viata sa moartea timpurie a mamei. Intentia mea este de a promova regresia intr-o masura suficienta punerii sale in legatura cu moartea mamei. Parerea mea este ca ea nu are nevoie de o psihanaliza, marea majoritate a problemelor sale provenind din exterior si neexistind nici o indicatie a unor conflicte interioare puternice. Ma gandesc la o abordare empatica, desfasurata intr-o sedinta pe saptamana, pentru a incuraja regresia, dar in acelasi timp si pentru a o limita. Ea a acceptat propunerea, mea. De obicei, terapiile iau o intorsatura inedita fata de asteptarile pe care le avem. Pacienta a inceput prin a deplinge moartea soacrei sale, apoi a devenit furioasa din cauza handicapului sotului si a lipsei de satisfactie sexuala si a continuat prin manifestarea ingrijorarii fata de educatia fiicelor sale. Cand am spus ca este foarte dificil sa-ti cresti fiicele in conditiile in care tu insati n-ai fost crescuta, la varsta lor, de propria mama, ea a inceput sa plinga si sa-si aminteasca sentimentele sale de la acea varsta si de dupa moartea mamei sale. Ea a decis sa-si petreaca timpul avand grija de fiicele sale in loc sa se dedice unei noi activitati.

Cum poate fi stimulata regresia si cind este indicata stimularea ei?

        De regula, o frecventa ridicata a sedintelor produce dependenta si regresie. Pacientul ale carui sedinte sunt zilnice nu-si poate reface puterea originala a rezistentelor in intervalul dintre acestea. Intrunirile zilnice duc la dezvoltarea unui puternic transfer - fie de natura narcisica, fie de natura obiectuala, ca si a rezistentelor impotriva acestui transfer. Transferul insusi are multe aspecte regresive. Folosirea divanului produce intotdeauna regresia. Absenta contactului vizual si a motilitatii, ca si posibilitatea relaxarii, incurajeaza fantasme, trairi, afecte puternice si pierderea contactului cu realitatea exterioara. Interventiile terapeutului pot fi indreptate spre incurajarea regresiei. Concentrarea exclusiva asupra realitatii psihice a pacientului stimuleaza regresia. Tacerea sau empatia analistului si omiterea interpretarilor pregatesc drumul catre regresie (Balint).
       Promovarea regresiei pana la etape timpurii ale dezvoltarii psihice este lipsita de riscuri doar pentru psihanalistii cu experienta, cu o foarte buna pregatire, care au fost analizati suficient pentru a fi capabili ca prin autoanaliza sa devina constienti de radacinile contratransferului lor. In terapia ce promoveaza regresia profunda, gesturile (acting) facute in timpul sau in afara sedintelor iau locul cuvintelor, in aceasta faza a terapiei, cea mai importanta metoda pe care o poate folosi analistul pentru a se orienta printre afecte neverbalizate, tensiuni psihice, experiente somatice sau pentru care pacientul nu gaseste cuvinte este analizarea si utilizarea contratransferului.
       Deci, considerand ca in majoritatea tarilor dumneavoastra o psihanaliza propriu-zisa nu este sau este cu greu posibila, intrebarea noastra principala este: Cum putem preveni regresia sau cum putem impiedica aparitia sa neplanificata ce ameninta sa devina prea profunda sau chiar maligna?
       Un prim raspuns evident este ca o putem preveni evitand influentele ce promoveaza regresia. Trebuie sa fim deosebit de atenti in configurarea cadrului psihanalitic. Pacientii aflati in criza, care sufera intens, vor solicita sedinte zilnice. In general, daca sunt pacienti ambulatorii, cred ca este recomandabil sa propunem o sedinta pe saptamina sau chiar o sedinta la doua saptamini. Totusi, sunt posibile si sedinte suplimentare in cazul crizelor severe. Pacientii care sufera de o deprimare emotionala timpurie pot crea o situatie supusa lesne unei interpretari eronate. Ei sunt dornici de atentie din partea analistului, o dorinta ce nu poate fi satisfacuta intrucat nimeni nu le mai poate oferi afectiunea ce le-a lipsit in copilarie. Ei produc sentimente puternice de vinovatie contratransferentiale psihanalistului. Deseori, ei seduc analistul, obtinand atatea sedinte cate poate acesta sa le ofere. Probabil ca fiecare terapeut trebuie sa aiba experienta unei astfel de situatii pentru a intelege ca toate intentiile sale bune, interpretarile sale remarcabile lasa nesatisfacuta dorinta de afectiune a pacientului. In general, in astfel de cazuri, pacientul frustrat isi paraseste analistul dupa doi sau trei ani de analiza, incepand terapia cu un nou analist.
       Un al doilea raspuns este ca, pentru a preveni regresia, este indicat sa mentinem un contact mai puternic cu realitatea exterioara prin evitarea includerii divanului in cadrul psihanalitic.
       Atitudinea analistului este, de asemenea, un factor important ce influenteaza regresia. Balint atrage constant atentia asupra unei atitudini omnipotente sau autoritare. Aceasta imagine a omnipotentei este creata pe doua cai:
       - prin sugestia ca analistul intelege mai bine decat pacientul;
       - prin atitudinea plina de solicitudine a analistului, ce sugereaza faptul ca pacientul nu se poate descurca fara ajutorul sau si ca acesta il poate feri de suferinta.
       Eu cred ca prima atitudine reprezinta riscul major pentru psihanalist: noi alegem aceasta profesiune pentru ca ea este eficienta, dar aceasta are anumite limite si, cu fiecare pacient analizat, trebuie sa descoperim din nou care sunt limitele acestei diade, pacient-terapeut.
       Unii pacienti intreaba daca iti pot stringe mana pentru a se feri de panica. Ferenczi, Winnicott si Balint au permis aceasta pentru a imita sprijinul binefacator al mamei care isi linisteste copilul speriat. In psihanaliza, punctul general de vedere este ca orice contact fizic cu pacientul trebuie evitat. Pacientul nu mai este un copil mic, ci un adult sau a depasit de mult varsta primei copilarii. Desi starea in care se afla corespunde unei dezvoltari psihice foarte timpurii, el a depasit trecutul prin multe alte etape ale dezvoltarii. Stewart a observat ca pacientii carora le-a permis sa-i stringa mana au avut mai tirziu fantasme de viol sau incest. Ajutorul in cazurile de panica poate fi oferit prin tonul vocii analistului sau prin cuvintele pe care acesta le alege. Casement (1986) descrie o analiza cu foarte bune rezultate obtinute deoarece, intr-o perioada foarte critica, el a refuzat sa stringa mana pacientului: pentru pacient, aceasta a insemnat ca a supravietuit ca analist, ceea ce era de altfel indicat sa faca.

6. Regresia ca rezistenta

Atunci cand Freud a comparat regresia cu retragerea unui trib nomad din fata primejdiei, el a aratat implicit faptul ca un pacient in tratament ar putea sa prefere retragerea in locul progresiei in fata unui pericol intern care isi face aparitia pe parcursul constientizarii inconstientului. Aceasta retragere se numeste rezistenta. Psihicul uman este foarte inventiv in a dezvolta modalitati de retragere: cineva poate nega complet caracterul periculos al unei situatii sau chiar existenta acelei situatii. De asemenea, este posibil ca persoana sa deplaseze pericolul asupra altei persoane, in fapt sau in fantasma, sau poate sa neutralizeze pericolul transformindu-l intr-o situatie benefica. Cata vreme pericolul este perceput a fi in prezent, chiar daca este vorba de repetarea unei experiente trecute, o cale de a-l evita este anularea trairii prezentului si regresia la o etapa anterioara a dezvoltarii.

CAZUL IV -Charley

        Regresia acestui baiat la etapa neastamparului si indraznelii copilaroase il ferea de o coplesitoare tristete si de o ambivalenta extrema fata de tatal sau.

       Un caz particular de rezistenta este dorinta continua de a fi ingrijit, prezenta in special la pacientii traumatizati (Peltz; 1992). Uneori, la inceputul analizei, pacientii se simt eliberati de griji si inconjurati de afectiune. Odata cu inaintarea terapiei isi fac aparitia sentimente transferentiale neplacute, care ameninta sa tulbure aceasta astmosfera linistita.
       Peltz ne avertizeaza ca exista riscul ca analistul sa apere aceasta liniste pe motiv ca il sustine pe pacient in afara problemelor contratransferentiale sau pe motiv ca protejeaza alianta terapeutica (pacient-terapeut) in loc sa interpreteze o rezistenta. Cu aceasta observatie, Peltz subliniaza ceea ce este de asemenea stipulat de Balint, Winnicott si Stewart: prima sarcina a psihanalistului este de a crea intelegerea prin interpretare. Totusi, poate fi necesara temporar adoptarea unei tehnici diferite intrucat s-a produs o regresie pe durata careia interpretarile nu sunt auzite sau intelese.

7. Concluzii

Fiecare terapie psihanalitica produce regresie de diferite grade. Promovarea regresiei profunde se recomanda a fi facuta numai de catre analisti cu o pregatire cat mai completa. Prevenirea regresiei profunde este posibila cata vreme sunt luate in considerare limitele oricarei terapii, aratand pacientului ca analistul nu este omnipotent, construind adecvat cadrul psihanalitic, cat si alegand corespunzator cuvintele. Analistul trebuie sa se orienteze mereu dupa principiul ca sarcina sa fundamentala este de a produce intelege prin interpretare.

Traducere din limba engleza
Daniela LECA

Bibliografie

Balint, M. (1968), The basic fault. Terapeutic aspects of regression, London: Tavistock Publications.

Blum, H.P. (1994), The conceptual development of regression. Psycho-Anal. St. Child, 49, 60-76.

Casement, P.J. (1986), "Some pressures on the analyst for physical contact during the reliving of an early traum", in: G. Kohon (ed.): The British School of Psychoanalysis, London: Free Associations Books, 282-294.

Ferenezi, S. (1917), "Confusion of tongues between adults and the child", Internat. Journ. Psycho-Anal, 30, pp. 225 - (1949). Freud, S. (1905), Three essays on the theory of sexuatity, S.E, 7.

Freud, S. (1917), "Some thoughts on development and regression. Aetiology, Introductary lectures on psycho-analysis S.E., 16 (1923), The ego and the id S.E., 19.

Greenson, R.R. (1967), The technique and practice of psycho-analysis, New York: Internat. Univ. Pr.

Groen-Prakken, H. (1993), Ueber das Sprechen mit einem aphaschen Jungen, IN: J. Gutwinski-Jeggle & J.M. Rotmarm (eds.), Die klugen Sinne pflegend, Tubigen: ed. Diskord, pp. 269-286.

Peltz, M. (1992), "The wish to be soothed as a resistance", Psychoanal. Quart, 61, 370-399.

Sandler J & Sandkr, A.-M. (1994), Theoretical and technical comments on regression and anti-regression, Internat. Journ. Psycho-Anal, 75, 431-440.

Sterba, R. (1934), 'The fate of the ego in analytic therapy. Internat. Journ. Psycho-Anal, 15, 117-126.

Stewart, H. (1992), Psychic experience and problems of technique, London/New York/Tavistock/Routledge