DESPRE BUNA UTILIZARE A PASIVITATII

Jean COURNUT

 

        Alungit sau asezat: care sunt efectele dispozitivului asupra procesului; in ce masura pozitia corpurilor, a vedea - a fi vazut, precum si gradul de pasivitate induc o diferenta intre psihanaliza si psihoterapia psihanalitica?

       Optiuni
       Cateva consideratii prealabile se impun:
       - spre deosebire de multiplele si variatele proceduri care, in lume, poarta numele de psihoterapii, aici este vizata psihoterapia condusa de un psihanalist. Este vorba deci de a realiza o distinctie radicala intre psihanaliza si psihoterapia psihanalitica, pe de o parte, si practicile care tintesc catre psihoterapie (terapia spiritului sau terapia prin spirit) exersate in culturile si ideologiile care nu au nimic in comun cu psihanaliza.
       - de fapt, psihoterapia "analitica" si psihanaliza au in comun:
           •aceleasi referinte teoretice in ansamblul lor si nu numai in ceea ce priveste anumite notiuni,
           •aceeasi metoda: intre patru ochi (las la o parte, pentru demonstratie, psihodrama, terapia familiala, etc...), biroul inchis, secretul asigurat; corpurile vorbesc dar nu se ating; obligatia de a asocia liber idei, ganduri, amintiri, reprezentari etc...,
           •acelasi cadru, investit de o parte si de alta, in special cu respectul timpului fixat dinainte.
       - diferenta priveste dispozitivul, adica pozitia corpurilor si frecventa sedintelor. Desi sunt legate in mod intim de proces, nu voi discuta aici efectele frecventei sedintelor; de asemenea, nici indicatiile propriu-zise, ci ma voi centra pe efectele pozitiei corpurilor (a vedea - a fi vazut, activitate - pasivitate).
        Renuntand la nuantarea ulterioara, este necesara insa o optiune fundamentala; vom spune deci ca, in ciuda diferentei de dispozitiv, si in opozitie cu terapiile non-analitice, in psihoterapia de inspiratie psihanalitica, la fel ca si in psihanaliza, vizam declansarea unui aceluiasi proces.
        Altfel spus: se presupune ca, la un nivel general, nu exista procese psihoterapeutice specifice, ci numai un proces analitic, aceasta in masura in care in toate cazurile exista un analist care isi adapteaza capacitatea de a asculta si interpretarile in functie de transfer.
        Consecintele acestei optiuni: psihoterapiile sunt conduse avand la orizont idealul curei psihanalitice-tip, ceea ce exclude evident sfatul, explicatia, incurajarea, sugestia, dar si neclaritatea a ceea ce se desemneaza in mod obisnuit cu termenii "sprijin", "aport libidinal" si chiar "sprijin narcisic".

        Nuante
       Este necesar in mod evident sa nuantam optiunea luata la inceput, atat din punctul de vedere al practicienilor cat si al practicii. De fapt, dorinta de a practica o psihoterapie de inspiratie psihanalitica nu garanteaza ea insasi calificarea practicianului. Pe de alta parte, se intampla frecvent ca nu indicatiile propriu-zise sa determine alegerea psihanalitica, ci conditiile socio-economice sau politice. Se ajunge astfel la un decalaj flagrant intre un discurs despre cura - tip, idealizata si de lux, si, in uzanta cotidiana a realitatii materiale, o practica ce nu mai este nici macar un amestec de arama si aur pur, ci o structura din fier vechi, deseori curajoasa dar uneori temerara, alcatuita ea insasi din aliaje foarte diverse.
       In afara acestei ambiguitati frecvente a practicii psihoterapeutice, ar trebui sa studiem variantele asa-zis "interne", cum ar fi jocul fotoliilor, al interactiunilor mai putin intruzive sau ale celor fata in fata, in oglinda; de asemenea durata curei fixata la inceput (suntem uneori obligati), consultatia terapeutica (se incepe fara a sti intotdeauna daca va exista o continuare), psihoterapia pre-analitica (pentru a metaboliza de exemplu o trauma actuala si a "instala" un cadru) sau psihoterapia post-analitica (pentru vindecarea, in oarecare masura, de divan).
       Aceste optiuni si nuante odata precizate, trebuie subliniat inca un punct: deseori este preferata psihoterapia pentru ca ea este presupusa a merge "nu atat de departe", nu atat de agresiv etc De fapt, in psihoterapie, in masura in care exista - fie ca vrem sau nu, fie ca stim sau nu - transfer si contratransfer, efecte de atasare sau detasare, se manevreaza aceeasi dinamita. Problema este aceea de a studia efectele si eficacitatea fotoliului...bine temperat, (decurge de aici problema indicatiilor care nu va fi insa abordata aici).
       Dintr-o perspectiva invecinata, ne putem intreba ce vrea sa insemne comparatia frecventa intre psihoterapie si spatiul tranzitional. De fapt, este un joc de cuvinte care considera psihoterapia ca o "tranzitie" catre cura analitica. Pe de alta parte, ne vom intreba in ce masura pozitia corpurilor influenteaza instaurarea unui spatiu psihic de joc favorabil desfasurarii procesului... O alta intrebare: ce pozitie a corpurilor (si in care caz) favorizeaza transferul de baza (C. Parat), pozitie narcisica propice dezvoltarii nevrozei de transfer si desfasurarilor ei pulsionale, aceasta evident fara a separa prea mult humus-ul si inflorirea pulsionala (daca se poate spune: homo homini... humus et auto lupus!).

        Starea de sedinta
        Punerea in fapt a situatiei analitice induce ceea ce A. Green si C. Botella numesc foarte judicios "starea de sedinta", stare foarte particulara si specifica, apropiata de starea de somn cu vise, care induce in principiu cele trei modalitati de regresie. intrebare: starea de sedinta este aceeasi, este in egala masura inductoare de regresii (si mai ales care) in pozitia sezand sau culcat?
       Notam de asemenea parerile preconcepute subiacente acestei intrebari:
       - punand-o, se trece de la luarea in considerare a unei pozitii a corpului la conceptul metapsihologie de regresie, salt epistemologic care merita a fi remarcat,
       - se presupune, din aceeasi perspectiva, ca pozitia culcat este mai pasiva si ca ea induce un plus de pasivitate fata de pozitia sezand, iar apoi ca pasivitatea corpului induce mai usor regresia (aceasta tot conform modelului somnului si al visului).
        Fara un mare risc metapsihologic, putem avansa ideea ca aceasta stare de sedinta este reactiva din punct de vedere al regresiilor, al formatiunilor proto-pulsionale, deci al timpului si procesului catre care se orienteaza pulsiunea in statu nascendi: polaritati importante (eu - non eu, placere - neplacere, activitate -pasivitate) si perechi de opozitii. In aceasta perpectiva, starile de sedinta, psihanalitica si de psihoterapie, pot la fel de bine sau de rau, atat una cat si cealalta, sa favorizeze de exemplu o relatie sado-masochista sau o rivalitate falica. Dimpotriva, este probabil ca pozitia culcat induce mai degraba pierderea limitelor eu - non eu, in timp ce asezarea fata in fata expliciteaza mai bine climatul de placere-neplacere si permite "vederea" la pacient a ceva ce nici el nu stie ca traieste ("groaza unei placeri ignorate de el insusi" a Omului cu sobolani).

        A vedea - a fi vazut
       In asezarea fata in fata, cuplul a vedea - a fi vazut este evident, ca si fundamentul sau, voyeurism-exhibitionism, care este prevalent. Pacientul incepe deseori spunand: am venit sa va vad pentru ca... si rezultatul acestei... confruntari poate merge din ce in ce mai rau. De fapt, fiecare din cei doi protagonisti il priveste pe celalalt (eventual penetrant!) si isi controleaza - cum se spune - faptele si gesturile. Exista o tentativa de control, dar si o exhibare (a simptomelor, biografiei, durerii etc), ca si exteriorizarea narcisic-falica, si. mai mult, cea de castrare: vedeti cat sunt de castrat si incantat sa fiu astfel, cu atat mai mult cu cat castrarea "mea" o reveleaza pe a dumneavoastra...
       In aceeasi miscare pulsionala, suntem pe deasupra in plin voyeurism, acela al unei vigilente care spioneaza, urmareste si interpreteaza. Situatia se poate dovedi dificila, obositoare si chiar insuportabila pentru analist, cu atat mai mult cu cat nu este posibila interpretarea acestor atitudini; ele tin de domeniul comportamentului si stim cat de inutila si uneori riscanta este uneori interpretarea acestuia. In mod reciproc, pacientul controleaza la randul sau ceea ce vede la interlocutorul sau, oboseala sau curiozitatea acestuia, ca si propria lui stare de sedinta. La polul opus, trebuie subliniat cat de mult asezarea fata in fata este susceptibila de a aduce pacientului un sprijin propice si chiar necesar procesului analitic. Prezenta si nu doar repetitie a absentelor primare; verificare securizanta a integritatii, prezenta obiectului in persoana care poate proteja impotriva vicisitudinilor relatiilor cu obiectele interne: investirea acestei prezente reale joaca, in cel mai bun caz, un rol de filtru de excitatie, sau, mai precis, de contra-investire care se poate opune excitatiilor de origine interna. Mai precis inca: investirea perceptiei corpului celuilalt (corpul cu anexele sale, obiceiurile, miscarile, expresiile etc.) reduce din energia investirii mobilizate prin relatia directa intre eu si obiectele interne. De aceea, de exemplu,...
        - Amelie face, in asezarea fata in fata, un bun travaliu analitic; de comun acord intre ea si analistul sau, trece pe divan. Demersul pare ca merge de la sine: pentru ca asociaza bine fata in fata, ea "va avansa" si mai bine alungita....Dar, din pacate: indata ce analistul a disparut din campul sau vizual si se regaseste in pasivitatea divanului, Amelie este confruntata cu reminiscentele unei mame arhaice care o ingrozeste.
       - Lucie, dimpotriva, nu se simte bine fata in fata, nu stie unde (si ce, si pe cine) sa priveasca; se simte urmarita, supravegheata, nu reuseste sa asocieze fata in fata liber. Pe divan, "respira" si analizeaza ceea ce traia fata in fata.

        Chinurile si deliciile pasivitatii
       O alta diferenta importanta intre psihanaliza si psihoterapie consta in obligativitatea pasivitatii si in investirea acestei pasivitati. In principiu, motricitatea este abolita in pozitia culcat; dar, punand in lumina aceasta quasi-evidenta, cadem in capcana obisnuita: definim pasivitatea prin negativ, deci in raport cu activitatea. Este, dealtfel, ceea ce fac toate dictionarele, trecand astfel pe langa lucrul la care ar putea sa acceada.
        Imi amintesc de un militar care a venit sa ma consulte pentru ca, obisnuit sa infrunte numai pericole exterioare, se gasea, dintr-odata, depasit de aventuri interioare. Abia asezat, s-a ridicat si a strabatut biroul meu, prada, asa cum scrie Freud despre Omul cu sobolani, unei mari agitatii. "Niciodata, spunea el, nu ma voi putea aseza, si cu atat mai putin intinde pe divan.; dealtfel, as adormi imediat...!" Intrebare: de ce anume se temea el, lucru fata de care agitatia si somnul il protejau? In sedinta urmatoare, a adormit efectiv in fotoliu, o perioada scurta dar densa, cu un somn aparent foarte profund, din care l-am scos strigandu-i numele si prenumele: "Jean-Claude Dupont, ce se intampla?" A sarit si apoi mi-a explicat: "m-am asezat, m-am destins ca si cum m-as fi lasat la voia intamplarii. Apoi nu stiu ce mi s-a intamplat. Si atunci, am adormit."
       In aceasta secventa, cred ca important este acest "nu stiu ce mi s-a intamplat". El devenise pasiv si ceva a intervenit, i-au trebuit luni intregi pentru a pune acest ceva in termeni de reprezentari si afecte, intr-un amestec de mama arhaica mai degraba terifianta si placere, "ca si cum, spunea el, o gheisa s-ar ocupa de mine".
       In alti termeni, putem spune ca starea de sedinta permite trairea unei arii largi de senzatii, de la teroare la placere - pe care, in viata curenta si in vartejul actiunii, activitatea ne impiedica sa le simtim. Suprimarea motricitatii voluntare si dezinvestirea expresivitatii motrice favorizeaza emergenta afectelor protopatice de placere si/sau de tristete, dovezi subtile si apoi masive, ale debordarii afective totul intr-un mediu in care limitele se estompeaza in infra-motor, infra-verbal, si "in afara timpului" (J. Kristeva) si in care - ceea ce este cel mai important si uneori cel mai periculos - subiectul nu are, sau nu mai are, mijloace pentru a elabora.

       Plenitudinea pasivitatii
       Pasivitatea alungirii pe divan permite evitarea unor capcane prezentate anterior, legate de voyeurism - exhibitionism. Dar ea permite mai ales retrairea senzatiilor infantile, a contactelor, a prezentei, dar si a absentei, a lipsei, a vidului. Totul e sa sti - si daca e posibil, sa previi: aceasta este problema indicatiilor -cum, cand si daca aceste retrairi, pentru a nu spune reminiscente, se vor putea elabora, ulterior analizei sau psihoterapiei. A se elabora de o parte si de alta: de fapt, pasivitatea este contagioasa si uneori reciproca. Cucerit el insusi de pasivitate, analistul rateaza uneori momentul oportun al unei interpretari, cu toate ca starea de pasivitate il pusese in postura regresiva si pertinenta de a o formula, in mod precis si armonios.
       Schematic, am putea spune ca putem alege intre doua optiuni:
       - asezat, fata in fata, sprijinit de privire si prezenta, stare de pasivitate minima si usor controlabila;
       - culcat; estomparea corpului analistului, absenta privirii, abolirea motricitatii si instalarea intr-o pasivitate potential bogata in emergente afective si excitatii brute.
       Intrebare: pana unde putem merge in ceea ce pasivitatea ne permite sa retraim si care, de cele mai multe ori, nu a fost inca simbolizat? Functionarea psihica a pacientului ii permite sa abordeze aceasta retraire de elemente brute? Acest fapt ramane de apreciat, pe cat posibil, in cursul primelor intrevederi.

       Yoginul si pacientul prea tacut
        Se remarca doua situatii deosebite.
        - metodele ca yoga si sofrologia utilizeaza obligativitatea starii de pasivitate; dar, in mod prudent, controleaza aceasta pasivitate evitand cu grija asocierea libera a gandurilor si reprezentarilor, impunand dimpotriva, o hiperconcentrare a psyche, fie pe o anumita parte a corpului (si nu o alta, spiritul nu trebuie sa vagabondeze, altfel ar risca sa ajunga cine stie unde...), fie pe o negatie voluntara (a face vid si a concentra toata energia pentru a mentine acest vid)
       - celalalt caz particular este acela al persoanelor care au ramas ani de-a randul pe divanul unui analist, in mod hermeneutic tacuti, dupa care s-au hotarat sa schimbe metoda. Asezarea fata in fata este deseori indicata in aceste situatii, pentru a facilita, in sfarsit, prezenta. Astfel descria o persoana care iesise dintr-o asemenea experienta, in termeni care ilustreaza bine alegerea pe care o putem face in legatura cu utilizarea pasivitatii: "stateam acolo, pasiva, asteptand, si tot ceea ce am simtit in acest rastimp acolo, nu am reusit inca sa elaborez".

Traducere din limba franceza de Diana CHIRIACESCU