Prima
pacienta. Prezenta profesionista a analistului meu a ramas in afara camerei
de consultatie. Intalnirea umana din demersul psihanalitic se cere dublata
de o prezenta profesionista. Ce-ar face el in situatia asta? Sau ce ar spune
el la intrebarea asta? Sau cum ar interpreta el? De-acum incolo, profesionistul
(chiar debutant) sunt eu! Intr-o
noua cautare: cautarea propriului fel de-a fi ca analist.
Femeia
aceasta, cu parul ei blond, tuns scurt. Intra si-mi spune "Salut"!,
iar eu ii raspund cu un "Buna seara" pe care-l vreau neutru, binevoitor. Si-l recunosc ca pe al psihanalistului meu!
Ne
asezam, iar vocea ei domoala, curgand cuvinte, creeaza punti. Punti in interior,
punti intre noi...O aud cum vorbeste, cum cauta, intreaba, ma framanta, ma
nedumereste. Intalniri in cuvinte...Ma intreb cum sa o simt , cum sa o aud
pe ea, dincolo de cuvinte, dincolo de formulari. Tac, desi uneori as vorbi. Dupa
ani in care, in analiza fiind, vorbeam, invat sa tac. Uneori cu usurinta. Alteori
cu fereala. Alteori doar imitand. Pentru ca stiu ca un analist mai mult tace, mai
mult asculta. Asa se face. Asa am invatat. Asa am vazut. Inceput de drum nou. Sunt in cautare de repere. Incet, incet,
incep sa aud: cuvintele, opririle, respiratia,
ritmul, emotia. Emotia.Cea care nu se lasa incatusata in sintagme. Cea
care transpare in intonatii, in uitari, in micile miscari pe canapea, in
spatiile dintre cuvinte. Tacerea lasa loc, lasa spatiu. Incep sa deprind tacerea.
Seminar
de tehnica psihanalitica. Subiectul intalnirii: Glover - "faza de
debut". Absorb cuvintele, ideile, comentariile. Reguli, intelesuri, intrebari. Oameni care ma
invata. Carti. Modele de gandire. Modele de comportament. Caut semnificatii, sensuri. "Faza
de debut" pare destul de ingrata. Aproape "nici cal, nici
magar"! Textul
spune ca tentatia, tendinta de imitare, mai ales la debutanti, este o realitate. Da,
e-adevarat! E chiar adevarat! Mi
s-a parut, uneori, ca replica mea a fost asa pentru ca fusese replica potrivita
pe
care psihanalistul mi-o daduse la un moment dat al propriei analize. Si tonalitatea
vocii mi-am banuit-o, uneori, astfel. Alteori chiar felul de-a privi, de a sta,
de a interveni sau de a tacea. Uneori observ asta in timp ce se petrece, alteori
mai tarziu. Gandul ca-mi imit analistul sau supervizorul sau doar "regula" devine,
gradat, o certitudine. O problema! O problema? Constatarea
imi creeaza un amestec de emotii si curiozitate.
Am
intrat in analiza cu multe prejudecati. Unele latente, altele patimase. Totusi,
putine ar fi fost subiectele, chiar la acea vreme de inceput, care sa ma puna
pe jar, transformandu-ma dintr-o faptura calina si cu pretentii caraghioase de
intelepciune, intr-una vehementa, obtuza si, la o adica, artagoasa. Si, cu certitudine,
despre imitatie n-aveam deloc o parere grozava. As zice chiar din contra. Experientele de pana atunci, asa cum le vedeam eu, consideram ca ma justifica
cu brio in radicalitatea opiniei mele. Mai ales ca era reconfortant consensul
general asupra subiectului: ceva imitat era usor catalogat drept kitch, lipsa
de bun gust, inautenticitate. Iar a imita nu putea fi, din capul locului, decat apanajul
cuiva servil sau lenes in a gandi singur, al cuiva fricos sau strain siesi. O marioneta
fara coloana vertebrala sau un conformist. O maimuta. Un papagal. Un
imatur. Ce mai, un paria!
Era
evident ca eu nu ma voiam asa. Ba, mai mult! Era evident ca ma vedeam la 180
de grade: faceam parte, in opinia mea secreta, din oamenii verticali, profunzi,
superiori, autentici. Oameni ce-si apartin in totalitate. Eram unica. Descoperirea
gradata a cat de mult si multe imitam, de fapt, nu m-a surprins. Si asta
nu pentru ca n-ar fi fost, de multe ori, tulburator de evident! Ci pentru ca
mult timp, chiar dupa inceperea analizei, nici n-am bagat de seama acest fapt. Nici vazand
cat de mult imit copilul care am fost, nici sesizand cat de mult copilul acela
s-a format, a invatat imitand. Mai intai, si fundamental, imitandu-si parintii. Mama,
cu tacerile ei intraductibile - atunci cand era suparata. Tatal, cu teama de boala,
atunci cand voia sa fie vazut, inteles. Fratele, cu non-conformismul sau "non-imitativ", rebel, unic copil in dorinta sa, mai ales dupa revoltatoarea mea
nastere... Si cate altele!
Bunica-mea,
cu ale ei. Verisoara indragita. Unchii si matusile. Prietenii din copilarie.
Educatorii. Profesorii. Dirigintii. Intonatia unuia, felul de-a rade sau politetea
altuia. Pesimismul si hazul de necaz. Mersul. Piosenia. Dar ce nu? Pana
si incapatanarea catelusului prietenei din copilarie, catelus care, pus pentru prima
data in lesa nu voia sa se lase tras de stapana!
Si-apoi
cartile. Cu ideile lor. Cu credintele considerate de mine ca proprii si descoperite
ca imprumutate de ici, de acolo, asimilate mai mult sau mai putin. Vorba
cuiva: "ai impresia ca niciodata n-ai gandit independent, te rusinezi si te hotarasti
sa o faci de-acum inainte".
O
multime de "scheme", de "reguli", de reactii de-a gata, comportamente agreate
sau nelamurite - pe toate le-am absorbit cu nesat, gata sa le "aplic" atunci
cand situatiile de viata ar fi cerut-o! Gata sa reactionez in conformitate. De cele
mai multe ori, imitand. Mai de fiecare data nestiind ca o fac... Spatiul
analitic mi s-a descoperit, in timp, ca un spatiu in care autenticul devenea,
totusi, posibil. Chiar prin faptul de a crea scena, cadrul pentru devoalarea,
asumarea rand pe rand, a imitatiilor care-mi umpleau si-mi umplu viata. Si, mai departe mergand cu intelegerea, a semnificatiilor ce le-au facut posibile.
Retrospectiv
privind, incercand sa analizez acest reflex, aceasta spontaneitate de
a imita, aproape instinctiv, pulsional, ca pentru adaptare, ca pentru supravietuire,
nu pot sa nu ma gandesc cu bunavointa la micutul cameleon, devenit
brusc atat de simpatic si de prietenos, atat de familiar! O fi in natura lucrurilor
sa-ti cladesti, sa-ti descoperi propriul sine imitand - identificand - introiectand
- asimiland. Si-apoi, ma gandesc mai departe.
Si-mi
zic, inca uimita si, la limita, alertata de atata imprumut frizand falimentul:
"si eu unde sunt in toate astea?!!" Sigur, aspiratia mea la singularitate a palit
demult, acoperita
de evidenta reproducerilor carora le sunt suma. Par a fi, revazuta si revizuita
cum ma gasesc prin analiza, un cumul fara sfarsit de imitatii si partiale identificari.
Si totusi, vorbesc si gandesc si simt mereu in termeni de "eu" si "al meu". Imi vine in minte povestea regelui care, trezindu-se din somn, isi spune, nedumerit:
"pana adineauri eram un fluture care se visa rege. Acum sunt regele care
s-a visat fluture. Cine sunt eu, cu adevarat: regele sau fluturele?" Ma gandesc
si eu ca, fluture sau rege, cel ramas constant, cel care observa, care reflecteaza
si-si pune intrebari este "eu".
Asa
incep sa inteleg si problema in discutie: M-am descoperit ca insumare de imitatii
deprinse din cei mai fragezi ani, de la diverse si, de multe ori, neasteptate persoane. Dar ma gandesc si ca, observand, analizand ceea ce am imitat mi se dezvaluie,
in fond, propria natura, cu propriile afinitati elective. Am imitat ceea ce mi-a
trezit rezonanta interioara. Am imitat ceea ce mi s-a potrivit, chiar fara sa decodific,
la inceput,prin ce mi s-a potrivit, prin ce semnificatie profunda aceste lucruri formale, exterioare, corespund in mod
necesar continutului meu psihic. Eu-lui meu profund autentic. Inca in multe ocultat,
ascuns, necunoscut. Transparand, totusi, si in lucrurile, ideile, comportamentele
imprumutate ca o haina potrivita, ce ma poate exprima. Constat
acum ca, asumata, imitatia poate fi un instrument de autocunoastere. Pentru
ca incep sa observ, sa inteleg ca am imitat pentru a descoperi semnificatii.
Am imitat ceea ce corespundea, dand expresie, autenticului ramas inca
necunoscut. Recunoscut in exterior. Imitat mai intai. Identificandu-ma, in timp,
cu obiectul imitat. Asimilandu-i functia, in final, prin similitudine cu natura
proprie, devenita astfel revelata, ca o decodare a semnificatiilor din semne. Astfel
imi pare acum, la acest moment, ca se desfasoara cunoasterea de sine. Si
in lumina aceasta imi apare acum imitatia: departe de a fi straina cautarii interioare, ea pare sa se gaseasca de fiecare data la inceput de drum. Chiar anticipandu-l! Nu degeaba o fi vorba: "spune-mi cu cine te insotesti ca sa-si spun cine
esti!"
Desi
revelate treptat, pe negandite, aceste ganduri de "reabilitatre" a imitatiei,
de tolerare
a ei ca pe o forma naturala, chiar daca partiala, de a deprinde cunoasterea
propriului fel de-a fi, nu cred ca m-ar fi muncit intr-atat daca nu le-as fi gasit
din nou problematizate in primii pasi ai inceputului de drum ca psihanalist. Intr-o
multime de lucruri si de trairi fundamentale imi asimilez propria psihanaliza si,
apoi, inceputul profesiei de psihanalist, cu o retraire a copilariei in mersul
ei spre maturitate.
Ma
surprinde, de aceea, tot mai putin (dar, inca, mereu) sa reintalnesc in felul meu
de a invata, de a deprinde, de a asimila functia de psihanalist - de multe ori evocand
momente din analiza mea, de multe ori imitandu-mi, in vreun fel, analistul
sau supervizorul sau ideile teoretice. Uneori pentru a fi sigura ca fac bine
ceea ce fac, neincrezatoare in reactia mea, fac gesturile, exclamatiile, iau tonurile
vocii, dau replici... Si stiu ca fac asa imitand. Poate ca uneori vreau, prin asta,
sa pasez raspunderea celui pe care il imit: "E reactia ta. Tu m-ai invatat asa.
La tine am vazut asta. Tu esti raspunzator de ea". Poate ca prin asta vreau sa
am un reper a ceva ce a mers la mine, a functionat, e valid, deci, e corect, e in regula.
Poate ca, uneori, prin asta, vreau sa repar, nostalgic, separarea produsa. Sau vreau
sa ma apar de afectele reale puse in joc de pacientul meu, trezite in mine. Poate
prin asta ma plasez intr-o imagine ce o doresc ideala. Poate ca uneori imit pentru
a intra in rezonanta. Imit tonul pacientului si-i gasesc, astfel, lungimea de unda.
In fond, invat limbajul celuilalt, imitandu-l.
Departe
de a deveni un scop in sine, imitatia imi apare acum ca primul pas in edificarea
de sine si in empatia fata de ceilalti. Sa fii ceea ce-ti pare celalalt ca este,
pentru a fi, apoi, ceea ce este celalalt si pentru a deveni, in final, ceea ce esti
tu. O resorbtie gradata a imaginii celuilalt in constiinta de sine. Primul pas intr-un
proces de creatie si primul pas, doar aparent contradictoriu, in demersul catre
autenticitate.
