Paradoxul formarii si al analizei personale
Analiza
personala este piatra unghiulara a formarii analistilor. De cate ori n-a repetat
Freud ca este imposibil sa te convingi de realitatea proceselor inconstiente
fara sa fi facut tu insuti aceasta experienta, la rigoare si numai analizandu-ti
propriile vise. La aceasta se reducea, de altfel, formarea primilor elevi ai lui
Freud: ei isi analizau propriile vise, aveau cateva conversatii teoretice si
tehnice cu Freud, apoi se lansau. Cand se puneau probleme, ceea ce evident nu
lipsea, ei vorbeau despre ele cu Freud, cel mai adesea prin corespondenta:
acestea au fost primele controale. Transferul lor pe Freud era foarte puternic
si ramanea cea mai mare parte din timp neanalizat pentru ca Freud era in acelasi
timp maestrul lor, analistul lor si adesea chiar prietenul lor, ceea ce nu
facilita analiza transferului. Exemplul cel mai frapant este cel al lui
Ferenczi; el si-a exprimat mult parerile privitoare la aceste chestiuni si a
preconizat pentru analisti analiza cea mai profunda cu putinta.
In acelasi
timp, si aici este paradoxul, daca ea este necesara in fapt, n-ar putea fi o
obligatie intr-un cursus prestabilit si programat caci, acest imperativ ar intra
in contradictie cu spiritul insusi al psihanalizei. Intr-adevar, aceasta nu
poate fi conceputa decat ca o cerere adresata de un subiect in suferinta.
Aceasta cerere - de a deveni analist - trebuie sa fie tratata ca orice alta
cerere; adica nu se pune problema de a o satisface ci de a o pune in conexiune
cu toate cererile care au presarat viata individuala a subiectului, pana la cele
mai arhaice. Este esential ca subiectul sa repereze care sunt fantasmele care
sunt la originea acestei cereri. Este foarte posibil sa-si abandoneze proiectul
in cursul analizei, dupa cum poate foarte bine sa apara dorinta de a fi analist
la cineva care nu avea acest proiect la plecare.
Cererea este aceea care
instituie transferul si daca nu s-a asteptat psihanaliza pentru a se produce
transfer - toti cei "presupusi" a sti, medici, profesori, preoti, oameni
politici, etc. il suscita - este meritul lui freud de a-l fi reperat ca atare si
de a-i fi gasit un raspuns diferit de raspunsul prin satisfacere sau raspunsul
prin fuga. Nu exista o mai buna ilustrare decat episodul dintre Breuer si Anna
O., episod care este punctul de plecare al psihanalizei. Confruntat cu fantasma
de sarcina a acesteia, fantasma pe care o simtea confuz in relatie cu persoana
lui, Breuer se gandi ca aceasta "aventura" lua, hotarat, o turnura stranie si
incepu sa-i fie frica (sotiei lui de asemenea); el decise sa fuga si puse capat
tratamentului. Se cunoaste urmarea: el pleaca in calatorie cu sotia lui careia
ii facu un copil. Acest epilog ne lasa sa ne gandim ca aceasta fantasma ar fi
putu fi realizarea dorintei inconstiente a lui Breuer, stiuta fiind usurinta cu
care istericele sustin dorinta tatalui (pe care Breuer il reprezinta pentru Anna
O.). Acest exemplu ilustreaza bine complexitatea proceselor inconstiente care se
deruleaza intre terapeut si pacientul sau. Lovitura de geniu a lui Freud a
constat in a nu se ingrozi in fata acestor manifestari, de a nu crede si de a se
intreba care este semnnificatia lor; a descoperit astfel transferul si fantasma
inconstienta. Punerea in dificultate, angoasa, pe care le suscita transferul
tandru sau ostil al unui/ unei pacient(e) mi se pare a fi o modalitate frecventa
de cerere de analiza la cineva care se orienteaza spre aceasta
practica.
Tanar psihiatru, ma interesam mai ales de psihanaliza si am cerut o
analiza in intentia de a deveni analist avand grija, ipocrit, sa pun aceasta
cerere inainte. Am insistat mai degraba asupra "micilor mele probleme" (care
apoi s-au dovedit a nu fi chiar atat de mici). Aceasta prima "transa" nu mi-a
permis interogarea pozitiei mele medicale, pozitie de dominare sustinuta de o
stiinta teoretica in spatele careia ne putem adaposti. Lucrurile au inceput sa
se strice in momentul in care am inceput sa practic intr-adevar psihanaliza si
nu psihoterapia fata in fata. Am fost atunci destabilizat si angoasat de
transferul unora dintre pacienti: ceea ce stiam nu imi mai ajuta sa fac fata, sa
raspund unor acting-out-uri, interpelari, puneri in discutie a acestora.
M-am
regasit deci pe divan, a doua oara, dupa o perioada de supervizare. Numai in
decursul acestui al doilea travaliu am reusit sa ma situez
altfel.
Paradoxul raportului cu cunoasterea
Intr-adevar,
cererea subiectului se adreseaza cuiva care este presupus a cunoaste multe
lucruri despre dorinta, despre modul de a se conduce in viata: pacientul nu vine
oare in analiza pentru ca nu prea mai stie ce vrea? Analistul este socotit a fi
cineva care si-a rezolvat problemele vietii si reprezinta pentru pacient un
ideal; in acelasi timp insa invitatia pe care i-o face analistul de a vorbi ii
arata ca el (pacientul) este cel care stie - fara sa stie ca stie, bine-inteles.
Aceasta este definitia inconstientului freudian: o cunoastere care nu se
cunoaste.
Dragostea este efectul automat al acestei relatii asa cum a aratat
Lacan in comentariul banchetului lui Platon: Alcibiade incearca sa-l seduca pe
Socrate pentru a-i rapi cunoasterea, care este o cunoastere foarte particulara
de vreme ce Socrate afirma ca nu stie nimic in afara de ceea ce este iubirea.
Acest aspect al transferului il putem numi imaginar si el este de asemenea un
aspect de rezistenta: seductia si iubirea sunt modalitatile cele mai bune de a
obtine ce vrem fara a plati pretul. A plati pretul inseamna a face un efort, un
travaliu de simbolizare: este transferul simbolic, cel care este motorul curei.
Dorinta inconstienta se manifesta in vise, lapsusuri, acte ratate care nu sunt
decat mesaje ramase in suferinta si care-l asteapta pe psihanalist ca
destinatar. Psihanalistul elibereaza adevarul ascuns in simptome si produce deci
subiect:"Wo es war, soll ich werden" spune Freud, adica, "acolo unde era
Sine, trebuie sa apara Eu-ul".
Ne este greu sa vedem cum cunoasterea
raspandita prin universitati sau chiar institute de psihanaliza, ar putea
permite cuiva sa se repereze mai bine in labirintele iubirii si ale dorintei. Ba
mai mult, formatia anterioara, fie ea medicala, psihologica, filosofica,
religioasa - este punerea in act a unei fantasme fundamentale care trebuie
dezvaluita prin analiza personala. Fara analiza personala, teoria, fie ea chiar
psihanalitica, va continua sa ocupe acelasi loc in fantasma care, pentru fiecare
dintre noi, comanda perceptia realitatii. Daca nu a interogat-o in timpul
analizei personale, terapeutul isi va asculta pacientul prin aceasta grila,
adica, de fapt nu-l va asculta. Pacientul va reactiona cu mijloacele lui; in cel
mai bun caz va pune capat curei sau va face acting-out-uri pentru a cere un
raspuns adecvat sau se va angaja cu analistul intr-un dialog imaginar amoros sau
ostil fara iesire.
In mod paradoxal, cunoasterea in psihanaliza intervine la
sfarsitul si nu la inceputul curei. Freud spunea ca fiecare cura trebuie
abordata cu o privire in intregime noua, facand abstractie de cunoasterea
castigata. In mod cert, una din marile calitati ale analistului este capacitatea
de a se lasa surprins, de a se mira. Inconstientul se manifesta in surpriza; la
fel ca si interpretarea!
Aceasta raportare la cunoastere in psihanaliza este
deci o problema complexa. In medicina cunoastrea functioneaza diferit: in fata
unui nou caz medicul cauta sa regaseasca un caz asemanator, cunoscut anterior.
El se raporteaza deci constant la discursul medical. Discursul pacientului nu
este luat in considerare decat pentru a pune un diagnostic si nu pentru
interesul subiectiv pe care il prezinta. Acestei subiectivitati medicul nu-i
acorda incredere, ba chiar dimpotriva, incearca sa o elimine. Pe scurt, daca
exista dialog, el are loc mai curand intre confrati sau cu maestri; actul sau
diagnostic si terapeutic este inainte de orice un act "autorizat", adica
raportat la autoritatea maestrilor. Cu totul alta este pozitia psihanalistului:
in dialogul cu pacientul, in interpretare, psihanalistul nu se poate autoriza
decat pe el insusi. Altfel, cuvantul sau ar fi un mesaj gata facut, cuvantul
altuia. Un psihanalist este intotdeauna singur cu pacientul: se stie prea bine
ca o interpretare sugerata in supervizare si utilizata apoi in cura, ramane fara
efect. Supervizarea nu serveste la asta. In supervizare este vizat analistul mai
mult decat pacientul. Pe scurt, supervizarea este o alta modalitate de analiza
personala.
Este intr-adevar inevitabil ca analistul sa-si continue analiza
intr-un mod sau altul; Freud preconiza o transa la fiecare cinci ani. El era,
fara indoiala, in masura sa-si dea seama ca deschiderea la inconstient e ceva
foarte fragil, ca rezistentele castiga repede teren; cati psihanalisti raman
intr-adevar psihanalisti si nu se intorc la "vechile iubiri"? Exemplul lui Jung
este semnificativ in aceasta privinta: dupa ce a avut o reala intuitie a
inconstientului freudian, el s-a intors destul de repede la conceptiile
religioase de care era foarte legat si asta fara indoiala din cauza transferului
neanalizat fata de Freud.
Aceasta curioasa raportare la cunoastere in
psihanaliza ar putea sa insemne oare ca s-ar recomanda analistilor sa fie
ignoranti? Bineinteles ca nu. Dimpotriva, cu cat stim mai mult, cu atat e mai
bine; aceasta permite sa ne debarasam cat mai mult posibil de prejudecatile
noastre si sa situam cunoasterea la locul ce i se cuvine. In "Analiza profana"
Freud a dat indicatii privind disciplinele care-i parea ca fiind cele mai utile
psihanalistului. Un loc de onoare este rezervat mitologiei din care el a extras
principala sa referinta: Oedip-ul despre care se poate spune ca este nucleul dur
al oricarui edificiu psihanalitic. Mai tarziu, pentru a explica originea legii
si a tuturor institutiilor umane el inventeaza mitul tatalui hoardei primitive
din care deriva interdictiile majore: incestul si paricidul. Daca aceste
interdictii nu sunt corect puse, toata lumea umana a cuvantului este perturbata
antrenand nevroza sau psihoza. Freud a aratat similitudinea proceselor primare
in joc in inconstient cu cele ale mitului, prefigurand astfel magistralele
analize structurale ale lui Levy Strauss. Apoi Lacan va recunoaste in condensare
sau deplasare - mecanisme ale virusului - metafora si metonimia adica cele doua
axe esentiale ale dinamicii limbajului si cuvantului. Putem sa ne dam seama de
importanta lingvisticii pentru noi. Un alt loc important revine istoriei
religiilor. Intr-adevar, intreaga teorie freudiana se bazeaza pe o oarecare
conceptie a paternitatii. Nu este atat vorba de ttal in carne si oase, de
personajul familial ci mai ales de ttal ca simbol, functie, permitand accesul la
cultura si la spiritualitate: in culturile noastre, Dumnezeuul monoteistilor
este simbolul prin care se semnifica functia paterna in discursul
colectiv.
Paradoxul raportului formarii cu institutia
In
Franta, toate scindarile au ca miza problemele de formare penttru I.P.A.,
analiza personala si supervizarea sunt codificate si trebuie sa se supuna
anumitor standarde. Aceste principii au fost stabilite de primul institut din
Berlin. Ele raman valabile chiar daca exista o oarecare flexibilitate, de
exemplu la Asociatia Franceza de Psihanaliza (A.P.F.) nu mai exista lista de
didacticieni, analistul poate fi ales dar institutia intervine in supervizari si
le codifica.
Lacan a protestat intotdeauna impotriva interferentei
institutiei in parcursul analitic personal al candidatului. Pentru el,
institutia nu trebuie sa intervina decat la cererea candidatului, in momentul in
care acesta se simte gata sa depuna marturie despre analiza sa. In acest scop el
a pus in functiune un dispozitiv numit "pasa". initiativa parcurgerii lui este
lasata "analizantului": el dovedea travaliul analitic efectuat si rigoarea
sa.
Ceea ce este important in analiza este transferul si analiza
transferului; ori, transferul nu se comanda; este necesar sa-l tinem la adapost
de viata institutionala de care psihanalistii nu scapa; dimpotriva, vezi
conflicte de putere, ierarhie, carierism, reactii de prestigiu.... Cum se pot
analiza aceste probleme daca ele fac parte concret din viata
institutionala?
Institutia prezinta o fata dubla. Ea este indispensabila
prezervarii si transmiterii. Institutiile fac o cultura. Pe de alta parte ele ne
alieneaza, ne cer intotdeauna mai mult sau mai putin, sa fim conformi pentru a
asigura coeziunea grupului. Psihanaliza reprezinta pentru subiect cucerirea unui
discurs singular care-l va situa, mai mult sau mai putin, intr-o pozitie de
erezie in raport cu institutia. Asta a fost situatia tuturor celor care dupa
Freud au sustinut si inventat discursul analitic, au pastrat psihanalizei
statutul de disciplina noua si specifica, fara a o lasa sa devina insipida sau
sa se dilueze in domeniile existente ale cunoasterii.
Deschiderea la
inconstient, asa cum am spus-o, este fragila. Lupta impotriva rezistentelor
trebuie reinceputa fara incetare, atat de puternica este tentatia de a reveni la
practici anterioare. Aceste practici au existat intotdeauna. La ora actuala,
unii se declara psihanalisti dar nu au mare lucru in comun cu
ea.
Inconstientul freudian este un concept precis; nu est eun sac incapator
in care fiecare s-ar putea regasi.
Formarea psihnalistului, situata intre
exigente contradictorii, trebuie sa fie in acord cu principiile descoperirii lui
Freud.
