CONTRIBUTIE ANTROPOLOGICA LA STUDIUL MORTII FUNDAMENTATA PE OPERA FREUDIANA. De la senzual la conceptual1
Matei GEORGESCU
Domeniul lucrarii se afla la interferenta dintre
antropologie si psihanaliza avand ca fundamente textele freudiene iar nucleul
demersului il constituie ceea ce am putea numi, generic, imaginar funerar.
Cum poate fi gandita "Moartea", mortiferul, la
confluenta dintre antropologie si psihanaliza?
Se poate constitui un domeniu omogen al cunoasterii,
rezultat al interactiunii celor doua discipline, centrat asupra fenomenului mortii?
Un bun
argument al utilitatii unor astfel de intrebari il reprezinta pasajul propus de
Freud in Consideratii actuale despre razboi
si moarte(1915). Este foarte probabil ca acesta sa poata sustine obiectul
unui produs de interferenta al disciplinelor amintite, produs pe care l-am
putea numi tanato-antropologie psihanalitica "langa lesul persoanei iubite nu au luat nastere doar stiinta
sufletului, credinta in nemurire si o puternica radacina a constiintei vinovatiei
umane, ci si primele sale porunci etice. Prima si cea mai importanta interdictie
a constiintei trezite este: Sa nu ucizi. Ea a fost dobandita ca reactie
la satisfacerea urii ascunse in spatele doliului dupa mortii iubiti si a fost in
final extinsa asupra strainilor neiubiti si asupra dusmanului"2
Primul pas in incercarea
de a constitui din interior domeniul unei tanato-antropologii psihanalitice a constat in a situa discursul freudian asupra mortii intr-un cadru in
care moartea este privita ca fapt social total. In consecinta, am cautat locul
pe care il ocupa Freud printre ganditorii antropologi ai mortii. Trecand prin
texte precum Morala sexuala "culturala" si nervozitatea moderna (1908), Totem
si tabu (1912-1913), Psihologia
maselor si analiza Eului (1921), Viitorul
unei iluzii (1927), Disconfort in
cultura (1929), Moise si religia
monoteista (1937-1939), care
desigur nu epuizeaza apetenta antropologica freudiana, am constatat ca primul tip de contract
social, trecerea la morala sexuala "culturala", cat si evolutia religiei,
graviteaza in jurul "lesului persoanei iubite". Momentul de discontinuitate intre
natura si cultura, asa cum este punctat de Freud, se centreaza in jurul unei
problematici "mortifere": "lesul persoanei iubite" a produs conflictul afectiv si
clivajul psihic definitoriu iar
"persoana iubitaquot; a luat chipul Tatalui originar. Pentru
ca Moartea sa incerce o infatisare imaginara, fie ea si de imprumut (intrucat chipul imaginar abisal al
Mortii nu se lasa descoperit, Moartea fiind alcatuita din continuturi care nu-i
apartin, astfel incat daca am putea sa o privam de imprumuturi nu ar mai ramane
nimic), trebuia ca celalalt sa se fi constituit psihic, trebuia ca tatal sa fie ucis,
femeile (femelele) sa devina femei-mame iar dimensiunea oedipiana sa fie activa. Clivajul
subiectului si existenta obiectului pierdut s-au reunit intr-o cauzalitate
circulara care a antrenat instituirea legii si aparitia chipului Mortii.
Urmatorul pas in
incercarea de reperare a elementelor constitutive ale tanato-antropologiei psihanalitice a constat in
precizarea perspectivei freudiene asupra practicilor funerare. In textele sale
Freud se refera in special la doliu pentru a-si mentine demersul intr-o
frontiera psihologica, fara a trece pe teritoriul multimilor, dupa cum a facut-o
cu alte ocazii. Doliu si melancolie
(1917) este total lipsit de o dimensiune colectiva care este esentiala analizei
oricarei practici funerare. O data cu Freud problematica doliului se deplaseaza
de la un ansamblu de conduite sociale centrate pe defunct la conduite care au
drept scop "igiena mentala". Doliu si
melancolie este primul text stiintific referitor la moartea inversata specifica societatii tanatofobe si, de aceea, va
sustine cu necesitate un model psihologic. In societatea tanatofoba nimeni "nu
mai moare" iar daca moartea survine "accidental" este necesara discretia,
pentru ca moartea este indecenta si inconvenabila.
Atitudinea fata
de morti si de moarte reprezinta pentru Freud o constanta intrucat moartea este
inteleasa ca fenomen abisal, constitutiv, originar. Sub acest aspect, Freud
pare a se afla destul de departe de o tanato-antropologie. Prin trinitatea
copil-nevrotic-salbatic Freud anuleaza atat variatiile istorice ale doliului cat
si cele ale raportului cu moartea. Or, tocmai variatiile istorice, sinusoide
culturale ale raportului individului uman cu moartea, confera consistenta
antropologiei mortii. Evident, psihanaliza orienteaza Moartea din planul constiintei in cel al inconstientului. Timpul in care Freud gandeste moartea nu schimba, nici macar
printr-o "funesta cosmetica", ipostazele Mortii. Moartea se regaseste
astfel in afara timpului, in nucleul proceselor primare. Insa aici intervine un
paradox - semn al propierii de sursa logicii speculative: pentru ca este "aruncata
in Se" am putea banui ca pentru Freud moartea este mai bine gestionata de
procesele specifice Se-ului. Este insa fals; reprezentarea mortii nu este
compatibila cu Se-ul. Freud pare a impinge Moartea acolo unde nu exista, pare a
articula negatia (vietii) acolo unde negatia nu are sens.
Solutia
acestei miscari controversate este data de un spatiu de interferenta acoperit
prin conceptul de pulsiune: "Concepem pulsiunea ca o notiune limitrofa intre
somatic si psihic, vedem in ea un reprezentant psihic al unor forte organice
...". Moartea nu mai este un continut al Se-ului ci un factor constitutiv al
acestuia, pentru ca exista o pulsiune de moarte. Prin pulsiunea de moarte Freud
inscrie moartea la limita dintre timpul biologic si cel psihic. De aceea,
Moartea in psihanaliza nu poata sa apartina unui timp istoric ci unui "timp al
dorintei" pentru ca Freud a incercat
sa negocieze cu Moartea intr-o modalitate diferita decat va fi facut-o orice
antropolog al unui "chip dinamic" al Mortii. Chiar daca
propune o perspectiva dinamica asupra psihicului, instituie o
tanato-antropologie a mortiferului originar.
Psihanaliza poate, cel mult, dialectiza moartea,
pentru ca moartea scapa demersului analitic. Moartea reprezinta un principiu
radical al functionarii psihice, principiu care nu poate fi fundamentat pe
problematica refularii sau pe economia libidinala.
O teorie a pulsiunilor
primare, a mortiferului originar, nu poate fi construita, fara riscuri, pe un
context clinic-empiric. Din momentul in care scopul cercetarii il constituie un
principiu originar, conceptul rezultat - pulsiunea de moarte - nu mai este
specific psihanalizei si orice incercare de a-l articula clinicii produce
confuzie. Comentariile sunt graitoare in acest sens. Textul prin care este introdus conceptul
de pulsiune de moarte este considerat: "o derogare de la logica psihanalitica", "un discurs care nu se supune decat
sporadic si superficial imperativelor logicii", un "hiatus irational" sau
"discurs aproape asociativ".
Care sunt resorturile prin care Freud a avansat un concept categorial, asumandu-si
un evident moment de fragilitate in structura sistemul sau teoretic?
Poate
ca aceasta "aventura" de conceptualizare pe care si-a propus-o Freud reprezinta
in planul teoriei sale un gen de formatiune reactionala. In acest caz, care
este obiectul efortului compensator si mai ales carui continut i se adreseaza?
Lasand pentru
moment deschisa aceasta problematica si in scopul de a iesi din spatiul
categorial specific notiunii de pulsiune de moarte, am incercat sa probez
utilitatea unei perspective metapsihologice care sa se centreze pe conceptele
de Supraeu, angoasa de moarte si complexul Oedip.
Daca Moartea pare a
se constitui la interferenta dintre pulsiunea de moartea si Eros si daca exista
o "cultura" a mortii, atunci "locus-ul psihologic" esential este triangularea
oedipiana. Pentru a intelege modalitatea de cristalizare a reprezentarilor mortii
la nivelul situatiei oedipiene, am constat ca este necesara glisarea apasata
din spatiul intra-psihic spre cel inter-psihic.
Rezultatul acestei intreprinderi
a fost preluarea conceptului de regim al
imaginarului propus de Gilbert Durand si alcatuirea a doua categorii
(matern si patern) asumandu-mi dificultatea gestionarii consecintelor oricarei
disjunctii care se doreste exclusiva atunci cand realitatea de care incearca sa
dea cont indica statutul lor enantiodromic (pentru a-l cita pe Heraclit).
Regimul
imaginarului funerar integreaza atat sistemul de credinte cat si cel ritual
determinat. Regrupeaza totodata dinamici oedipiene invecinate, disjunctive din
punct de vedere al obiectului predominant. Regimul
binomial-matern al imaginarului funerar are drept fundament ansamblul situatiilor
oedipiene in care personalitatea tatalui a fost deficitara in intreruperea relatiei
cu obiectul originar. Continutul regimului
binomial-matern al imaginarului funerar este rezultatul investirii
reprezentarilor mediatoare ale mortii (evenimentelor de aneantizare, parasire,
distrugere, pierdere, intrerupere etc.) constituite in relatie cu femeia-mama. Regimul trinomial-patern al imaginarului
funerar se intemeiaza pe ansamblul situatiilor in care personalitatea tatalui
a permis distantarea de obiectul originar. In ceea ce priveste continutul, regimul trinomial-patern al imaginarului
funerar este rezultatul
investirii reprezentarilor mediatoare ale imortalitatii (invingerea mortii)
determinate de iesirea din relatia materna prin functia paterna.
Conceptul de regim al imaginarului funerar aduce in
discutie relatia pe care psihanaliza o are cu fenomenul cultural, mai precis cu
specificul cultural. De aceea, a fost necesara o incursiune in raportul dintre
psihanaliza si antropologie. Am orientat problematica dupa trei dimensiuni.
Prima are in vedere
fundamentul paradigmatic al disciplinelor si se refera la modalitatea in care
s-au raportat acestea la evolutionism si biologism: antropologia prin distantare
iar psihanaliza prin perseverare in acest cadru. Nu suntem insa de acord cu
ideea conform careia Freud nu va fi facut o alegere inspirata in privinta
cantonarii in evolutionism. Evolutionismul este paradigma cea mai apropiata de
specificului psihanalizei, ca disciplina a originarului, pe care Freud o avea
la dispozitie.
Cea de a doua
dimensiune se refera la dificultatea de import conceptual pornind de la
psihanaliza spre antropologie. Am considerat ca acest fenomen, ilustrat de
disputele dintre Freud, Malinowki, Jones, Roheim, porneste de la specificul
conceptual al psihanalizei. Importul conceptului psihanalitic in cadru
antropologic este legat de problematica formarii in psihanaliza si de intregul
raport intre cele patru spatii ale epistemologiei psihanalitice (clinica,
teoria, istoria psihanalizei si psihanaliza exportata).
Cea de a treia dimensiune a discutiei se
refera la relatia dintre psihanaliza si cultura. Trecand in revista atat scoala
culturalista americana (Edward Sapir, Ruth Benedict, Margaret Mead, Cora du
Bois, Ralf Linton, Abraham Kardiner) cat si reprezentanti ai clinicii
etnopsihiatrice (George Devereux, Tobie Nathan) am constat faptul ca
metapsihologia, asa cum a fost constituita de Freud, isi dilueaza capacitatea
explicativa pe masura ce obiectul de studiu trece din spatiu universalist al Culturii in cel relativist al culturilor, semn al distantarii de
nucleul de excelenta al psihanalizei - originarul - care trebuie cu necesitate
gandit intr-o maniera esentialista.
Datele terenului din Novaci oferite de Vintila Mihailescu
au reprezentat un argument esential in favoarea conceptului de regim al
imaginarului funerar. Cele doua populatii, de pamanteni (oamenii locului) si
ungureni (populatie de pastori venita de peste munte din ceea ce se numea "Tara ungureasca"), minutios cercetate de
Vintila Mihailescu in judetul Gorj3, mi-au permis conturarea resorturilor dinamice ale imaginarului funerar in
articulatia sa cu palierul grupal-cultural. Pamantenii, cu apetenta lor pentru
un imaginar funerar bogat si un rit funerar creativ (culminand cu obiceiurile
de inmormantare din timpul vietii si pomana pentru sine de viu), mi-au pus problema relatiei dintre
feminin si mortifer, intrucat structura familiala a pamantenilor este dispusa
dupa ceea ce Francis Hsu numeste binom matern4
Urmand acesta pista, am constatat faptul ca relatia
dintre feminin si mortifer este mediata, in primul rand, prin conceptul de
ireprezentabil. Indiciile, obiectele, semnele, simbolurile ireprezentabilului
sunt de gen feminin si astfel ireprezentabilul mortifer poate iradia asupra
celui feminin. Apoi, elemente ale relatiei dintre femeie si Moarte se orienteaza
spre ipostaza femeii-mama. Sursele imaginarului funerar se situeaza atat in spatiul
preoedipian cat si in cel oedipian. Spatiul oedipian este insa cel care
reactualizeaza experientele timpurii. Este vorba de ipostaza materna distrugatoare,
monstrul matern. Mama transmite copilului, in plan manifest, viata, iar in plan
potential, moartea. Conceptul de "copil imaginat" este ilustrativ. Pentru mama,
copilul real poate sa ucida copilul imaginat. Femeia-mama este, in aceasta
ordine, atotputernica asupra destinului copilului, sustinand fantasmatic atat
viata cat si moartea. In ordine sanogenetica, copilul real inceteaza sa mai fie
cosubstantial cu dublul sau, copilul imaginat. Sursa identitatii - copilul
imaginat - este cea care trebuie sa dispara. Copilul imaginat este matricea in
care copilul real isi formeaza identitatea. In acest sens, experienta mortii
recheama dublul originar - copilul imaginar - in sensul revenirii la
fundamentul identitatii si alteritatii iar moartea reprezinta quinta essentia oricarei alteritati. Pentru Freud figura dublului a constituit, inca
din perioadele timpurii ale filogenezei, o asigurare in fata disparitiei Eului,
o negare a realitatii biologice a mortii. In Straniul (1919) este indicata originea
fenomenului dublului. Reprezentarea dublului a fost posibila, in viata
primitivului si a copilului (conform apetentei lamarckiene), pe taramul
narcisismului primar. Odata cu depasirea acestei faze de dezvoltare, semnificatia
dublului a trecut in opusul acestuia: in loc sa mai constituie garantia unei
vieti eterne, s-a transformat intr-un mesager al mortii.5
Acest tip de evolutie a figurii dublului, de la o ipostaza pozitiva la una
negativa, este indicat si de Otto Rank. In textul pe care autorul il consacra
acestui subiect (1914) se arata ca dublul se instituie in toate culturile ca
refuz al mortii si nevoie de imortalitate. Moartea nu poate atinge un dublu.
Figura dublului apare ca un produs al refularii. De aceea s-a supus dinamicii
acestui proces. Ingerul este inlocuit de diavol care mediaza relatia cu moartea6
Revenind la relatia dintre moarte si
femeie, am constatat ca despartirea celor trei ipostaze ale femeii, numite in
folclorul romanesc Ursitoarea, Soartea, Moartea, este o preocupare permanenta a
imaginarului colectiv. Insa acest efort pare a se distribui in special in relatia
dintre Ursitoare si Soartea, dintre nascatoare si partenera de viata. Nascatoarea
nu poate benficia de un corp erotic. Clivajul dintre femeia-mama si femeia-sotie
trebuie operat prin "imaculata conceptiune". Relatia dintre feminin si mortifer poate
fi observata, de asemenea, la nivelul relatiei sociale. Femeia se opune demersului civilizator prin Supraeul sau slab, prin slaba
sa "cultura a pulsiunii de moarte". Structural femeia nu fixeaza pulsiunea de
moarte asa cum o face barbatul. Femeia elibereaza pulsiunea de moarte si poate
de aceea statutul sau mortifer este simptomatic inscris in statutul
(anti)cultural, chiar daca pare a compensa efectele mortifere ale civilizatiei
prin prescrierea "confortului" pulsional. Cultura este mortifera prin efectele
de evitare a senzualitatii care "condamna" barbatul la spiritualitate. Moartea si
mortiferul, in plan psihic, par a se naste odata cu spiritualitatea si fuga de
senzualitate. In acest sens, nu femeia este mortifera prin pulsionalitatea sa
slab ingradita ci barbatul este mortifer in ordinea eludarii moralei sexuale
naturale. Am incercat, in
cele din urma, sa revin la chestiune initiala si sa pun in raport relatia
dintre feminin si mortifer cu demersul freudian de conceptualizare a mortii
concretizat sub forma pulsiunii de moarte. Conceptul de pulsiune de moarte,
concept mediat din punct de vedere clinic, categorial, unic din acest punct de
vedere, in inventarul conceptual propus de Freud, se inscrie intr-un demers de
conceptualizare "reactiv" fata de raportul dintre feminin si mortifer, in
special fata de problematica feminitatii. Femeia este "un continent necunoscut"
care acopera "misterul eternului feminin": "Sunteti acum pregatiti
sa admiteti ca psihologia nu va rezolva enigma feminitatii".7 In cel mai bun caz misterul este inlocuit
cu surprizele rezervate de obicei arheologului: "Intelegerea preistoriei
oedipiene a fetei este tot atat de surprinzatoare, precum, in alt domeniu,
descoperirea civilizatiei minoico-miceniene in spatele celei grecesti"8
Se contureaza astfel doi versanti ai modalitatii
freudiene de abordare a fenomenului mortii: mortiferul
senzual si mortiferul conceptual.
Freud pare a fi
un luptator contra hazardului, iar inamicul sau prin excelenta pare a fi
moartea ca hazard. De aceea, moartea devine pentru Freud o necesitate interna
precizata. Moartea sub forma legii implacabile se opune mortii sub forma
hazardului, a mortii in forma non-legica.
Care este
prototipul mortii non-legice, a mortii-hazard ?
Femeia este declarata tabu si necesita
instituirea Legii pentru a disimula dorinta de fuziune cu aceasta. Consecinta
acestei dorinte inseamna moartea societatii si distrugerea relatiei sociale. Colectivul este fondat prin ideal si prin
excluderea a tot ceea ce nu este conform cu idealul. Femeia se opune comandamentului, ordinii
sociale si spiritului, se opune "legiferarii" mortii. Indiferent daca ne situam in psihanaliza
aplicata sau in clinica, regasim statutul "alter-nativ" al femeii. Supraeul
acesteia este slab si, datorita acestui tip de constitutie, femeia transgreseaza
legea cetatii.
Poate ca
prototipul mortii non-legice, a mortii-hazard, este gandit de Freud pornind de
la statutul femeii.
S-a spus ca ceea ce am putea numi "Moartea
sub forma unei pulsiuni" (conceptul de pulsiune de moarte) a indeplinit o functie
importanta in lupta purtata de Freud cu propria moarte. Poate ca pulsiunea de moarte este un concept reactiv aparut pentru a
"ordona" relatia pe care imaginarul freudian o avea cu moartea, relatie
intermediata de femeie. Astfel, Moartea sub forma unei femei,
devine, precum un continut refulat, Moartea sub forma unei pulsiuni
pentru a se constitui cei doi versanti ai conceptualizarii freudiene a mortii: mortiferul
senzual si mortiferul conceptual.
[1] S. Freud, "Actuelles sur la guerre et la mort", OC-P, t. XIII, Paris, PUF, 1993, p. 151.
[2] V. Mihailescu, Fascinatia diferentei, Paideia, Bucuresti, 1999.
[3] F. Hsu, Kinship and way of life: exploration, Princetown, N. Y., Van
Nostrand Co., 1971.
[4] S. Freud, "L'inquietant", in OC-P, t. XV, Paris, PUF, 1996, p. 164.
[5] O. Rank, "Le double", in Don Juan et le Double, Payot, 1973, p.
73.
[6] S. Freud, "La feminite", in Nouvelles conferences d'introduction a la psychanalyse, Gallimard, 1996, pp. 155-156.
[7] S. Freud, "De la sexualite feminine", OC-P, t. XIX, PUF, Paris,
1995, p. 10.
REFERINTE BIBLIOGRAFICE
Andre, J., L'inceste focal dans la famille noire antillaise, PUF, Paris,
1987.
Andreesco I., Bacou M., Mourir a l'ombre des Carpathes, Payot, Paris, 1986.
Assoun, P. -L., Freud et la femme, Editions
Payot et Rivages, Paris, 1995.
Cournut, J., Pourquoi les hommes ont peur des femmes, PUF, Paris, 2001.
de Urtubey, L., Freud et le diable, PUF, Paris, 1989.
Devereux, G., Ethnopsychanalyse complementariste, Flammarion, Paris, 1972.
Freud S. OC-P,t. III, X, XIII, XV, XVI, XVII, XVIII, XIX, PUF, Paris.
Green, A., coord., La pulsion de mort, PUF, Paris, 1989.
Jones, E., Psychanalyse, folklore, religion, Payot, Paris, 1973.
Laurentiu, F., E.,O carte a mortilor la romani, Ed. Timpul, Iasi, 1998.
Mihailescu, V.,Fascinatia diferentei, Paidea, Bucuresti, 1999.
Nathan, T., La folie des autres, Dunod, Paris, 1996.
Roheim, G., Psychanalyse et anthropologie, Gallimard, 1967.
Zamfirescu, V. D., Filosofia inconstientului, vol. I, II, Ed. Trei, Bucuresti, 1998-2001.
