MATRICIDUL
Despre sentimentul inconstient de culpabilitate

Marie-Lise ROUX
Societatea Psihanalitica din Paris

 

        De-a lungul travaliului cu pacientii non-nevrotici apare deseori problema unei legaturi intre teoria analitica si experienta clinica la care luam parte si care ne induce uneori sentimentul de lipsa a unor reprezentari intr-adevar capabile sa ne ajute sa formulam ceea ce se intampla. Reprezentarea (in ambele sensuri ale cuvantului) tragediei oedipiene este, bineinteles, cea care ne este cea mai familiara si cea mai utila. Dar eu nu sunt cea dintai persoana care si-a pus vreodata problema eficacitatii ei legat de pacientii non-nevrotici sau cea dintai care s-a intrebat daca n-ar fi trebuit sa se recurga la alte imagini emblematice sau la alte reprezentari. Nu va sunt necunoscute, bineinteles, textele lui M. Klein si ale lui Andre Green asupra mitului lui Oreste si este evident rolul lucrarilor lor in dezvoltarea propriilor mele reflectii.
        Totusi, nu tragedia greaca a constituit punctul meu de plecare, abia ulterior apeland la anumite aspecte specifice ei pentru a putea formula ceea ce experienta clinica imi punea in fata, obligandu-ma la reflectie. De asemenea, in aceasta lucrare imi propun mai ales sa va invit sa luati parte la dezvoltarea cronologica a reflectiilor mele (dezvoltare a carei importanta o vom descoperi impreuna), pornind de la anumiti pacienti si de la constatarea, prea putin originala, ca in prezenta lor m-am confruntat adeseori cu un sentiment inconstient de culpabilitate. Este vorba de pacienti avand o reputatie de cazuri dificile, pacienti ale caror terapii, ce nu se situeaza in nici unul din cazuri in cadrul analizei clasice, s-au dovedit a avea o durata caracteristic crescuta si s-au derulat sub semnul reactiilor terapeutice negative, dupa cum usor ne putem imagina!
        Incepand cu "Scrisori catre Fliess" unde scria, legat de morala, "libidoul si dezgustul sunt indisolubil legate" si terminand cu faimoasele texte de la sfarsitul vietii sale, Freud n-a incetat sa reuneasca reflectiile asupra culpabilitatii cu cele asupra pulsiunilor, si nu este lipsita de importanta reformularea celebrului sau "Supraeu, mostenitor al complexului lui Oedip" in "Supraeu, mostenitor al Sinelui" din 1923. In a 32-a conferinta din 1933 (Descompunerea aparatului psihic) el facea din diferentierea Eu-Supraeu primul dintre clivajele necesare vietii psihice. In urmatoarea conferinta "Angoasa si viata pulsionala", el scria: "Problemele pe care sentimentul inconstient de culpabilitate le ridica, raporturile sale cu morala, pedagogia, criminalitatea si abandonul afectiv, reprezinta in prezent zona de activitate preferata a psihanalistilor". Si adauga: "Ajungem in plina piata publica". Si mai departe : "este ca o continuare, in domeniul psihicului, a dilemei "a manca sau a fi mancat" ce domina lumea vie organica." Suntem deci trimisi inapoi la ceea ce este primar in noi, cel mai originar, la reprezentarile nascute din cea mai elementara experienta: cea a propriului corp. In acest punct se impune totusi o reflectie asupra reprezentarii sau chiar asupra reprezentabilitatii obiectului primar. Intr-adevar, "a manca sau a fi mancat" presupune posibilitatea diferentierii dintre afara si inauntru, dintre self si non-self. Ipoteza mea se va referi exact la aceasta problema si voi incerca sa arat, cu ajutorul unor exemple clinice adeseori socante, importanta capatata, in ochii mei, de posibilitatea reprezentarii unei crime originare: matricidul. Ceea ce voi postula eu este ca tocmai reprezentarea acestei crime va face posibil accesul la problematica oedipiana. Trebuie sa precizez ca in munca mea am avut sansa de-a intalni pacienti de-o inteligenta si de-un curaj rare si sper sa nu ii tradez impartasindu-va descoperirile lor.
        Cu siguranta nu va aduc nimic nou daca va spun ca matricidul reprezinta una din crimele cel mai rar infaptuite (nu mai mult de 4-5 cazuri pe an in Franta) si autorii acestor crime sunt in general internati intr-un spital psihiatric, intr-atat oroarea actului comis ii innebuneste. Infanticidul, crima cel mai frecvent intalnita in forma sa socializata care este razboiul, nici in particular nu este foarte reprimata, tribunalele preferand sa renunte la urmarire in majoritatea cazurilor. Dar, de-a lungul drumului nostru, va trebui sa diferentiem ideea crimei de realizarea ei, cu atat mai mult cu cat, dupa cum vom vedea, aceasta diferentiere nu este de la sine inteleasa.
        Voi incepe prin a trece in revista foarte rapid trei cazuri care m-au alertat cu destul de multa vreme in urma si ale caror anumite aspecte mi-au permis sa-i inteleg mai bine pe ceilalti pacienti:
       - mai intai, un macelar, bun sot, bun tata, arestat pentru exhibitionism, eliberat cu conditia unei terapii obligatorii si cu care am lucrat aproximativ 18 luni sub forma unor consultatii spitalicesti; astepta cu masina fetitele la iesirea de la scoala, le propunea sa le aduca in sat (toate acestea se petreceau in provincie) si apoi se masturba si le arata penisul in erectie "pentru a le inspaimanta". Panica lor era suficienta pentru a-l satisface si apoi le lasa sa fuga "fara sa le ating", dupa cum a insistat chiar el sa precizeze. O munca terapeutica centrata pe ceea ce el simtea intr-un mod atat de intim in aceasta scena, ne-a adus la o constatare care l-a surprins: "Cand eram in erectie era ca si cum le-as fi facut sa dispara". Explozia emotionala ce-a acompaniat aceasta idee de disparitie ne-a condus la adevaratul destinatar al scenei: o mama sadica ce il separase de tatal lui, de a carui moarte n-a aflat decat dupa mai multi ani.
       - de asemenea, au fost doi mari insomniaci ce mi-au fost trimisi pentru o cura de psihoterapie de relaxare. Un barbat si o femeie, ambii cu o inalta pregatire universitara si ambii avand la activ o cura analitica prelungita (8, respectiv 12 ani) - terminata de cativa ani - pentru simptome nevrotice rezolvate de-o maniera cat se poate de satisfacatoare. Insomnia ireductibila reprezenta singurul simptom rezidual dar, dupa cum ambii se exprimau (caci discursul lor era remarcabil de asemanator), "asta le strica viata" si "erau in stare de orice pentru a putea dormi". Atat in cazul unuia cat si in cazul celeilalte, terapia corporala a scos in evidenta o legatura de dependenta fata de un obiect linistitor de-o intensitate particulara, ca si nevoia de-a atinge si de-a fi atins de acesta pentru a ajunge la un nivel de relaxare musculara propice somnului, nivel atins de altfel uneori in sedinta fara ca ei sa-si dea seama! Este destul de curent ca insomniacii sa doarma fara s-o stie, dar ceea ce-a fost aici cel mai interesant a fost afirmatia repetata de "a nu putea inchide ochii": "Este imposibil sa inchid ochii, pentru ca atunci ar fi ca si cum as fi facut lumea sa dispara, ca si cum v-as fi distrus".
        Din aceste trei cazuri, primul lucru pe care l-am retinut a fost aceasta idee a pacientilor de a-l putea face sa dispara pe celalalt doar cu ajutorul puterii corpului insusi: inchizand ochii, pur si simplu, adica intr-un mod aproape magic, sau cu ajutorul exhibitiei penisului erect, de asemenea un mod asemanator unei manevre magice, de altfel utilizata in anumite culturi. Mi se pare ca astfel suntem retrimisi la ceea ce Jean Bergeret a descris atat de frumos in lucrarea sa asupra "Violentei fundamentale" (1984, Dunod), adica la o reprezentare pur duala a confruntarii self/non-self, unde dilema va fi "el sau eu", in imposibilitatea unei alte coexistente in afara excluderii reciproce. Sa amintim ca reflectiile lui Bergeret erau legate de relatia lui Freud cu mama sa si de ideea unui "dinamism originar mortifer". Suntem de asemenea retrimisi la toate aluziile lui Freud privitor la ceea ce precede perioada oedipiana, unde cruzimea exista inaintea sadismului, groaza inaintea angoasei si unde comportamentele sunt primele raspunsuri defensive inaintea reprezentarilor, perioada in care mama este prima seducatoare, prin ingrijirile corporale. Francis Pasche va merge un pic mai departe cu conceptia sa asupra narcisismului si anti-narcisismului pe care il leaga de pulsiunea de moarte. Aceasta presupune ca existenta fiecarei fiinte reprezinta per se o amenintare pentru oricare alta fiinta, un risc de-a fi gonit din locul sau. Mi-e teama ca multe din dramele ce se petrec in prezent sub ochii nostri se datoreaza acestei logici, si Gilbert Diatkine, referindu-se la "narcisismul micilor diferente", deja ne-a indreptat atentia asupra acestui fapt. Sa notam de asemenea ca echivalentul in planul legislativ este reprezentat de legea talionului. Si chiar de aceasta lege e vorba si in drama lui Oreste: este predestinat, fara putinta de scapare, spre a fi razbunatorul mortii tatalui sau. Reamintesc aici textele elenistilor si mai ales cele ale lui J. P. Vernant, si rolul social ce ii este atribuit lui Oreste in trecerea de la matriarhat la patriarhat.
        Dar, revenind la pacientii mei, al doilea lucru care m-a frapat a fost deosebita importanta pe care o acordau celor doua moduri de relationare: atingerea si privirea. Ceea ce ne retrimite, evident, la realitatea prezentei obiectului si, in cele doua cazuri de care voi vorbi acum, chiar la cadrul psihoterapeutic, deoarece, contrar curei clasice, aici, a vedea si a atinge vor fi in centrul problematicii si, respectiv, in mijlocul muncii transfero-contratransferentiale.

Doua cazuri clinice: istoricul curei insotit de o scurta secventa a sedintelor

        A) Pierre: il vad din ianuarie 1996, intr-o prima etapa de doua ori pe saptamana, apoi, destul de repede, o singura data, datorita exigentelor lui deosebite. Acum are 35 de ani si initial s-a prezentat la mine cu cuvintele "sunt un prost". Trebuie sa stiti ca Pierre sufera de tulburari obsesiv-compulsive. Mi-a fost trimis cu un diagnostic de nevroza obsesionala. La prima intalnire mi-a povestit, cu o raceala incredibila, o intamplare care trebuie sa-si fi avut originea in jurul varstei de 4 sau 5 ani, chiar daca parintii lui divortasera cand el avea 3 ani: totul era din cauza ca parintii lui nu respectau niciodata logica, "au refuzat sa-l duca la circ desi ii promisesera", nu-i permiteau sa manance bomboane fara sa-i explice de ce si il obligau sa manance peste cand el nu avea pofta. Deci era supus unei injustitii, deci a avut ideea c-ar fi imperfect deci este obligat sa fie perfect deci trebuie sa se supuna unor ritualuri permanente pentru a corija gandurile imperfecte ce-ar putea sa-i vina si deci nici nu se pune problema de a mi le comunica pentru ca atunci "mainile mele ar deveni incontrolabile si as fi obligat sa distrug tot". O antipatiza mai ales pe mama sa: ea il lasa singur afara, in scara blocului, in fiecare sambata dimineata, in timp ce ea facea curatenie, deoarece si ea, la randul ei, avea ritualuri. Tatal il batea cu lovituri de curea "dar asta era normal, faceam prostii". Trebuiau sa-i fie cumparate multe caiete pentru ca, la cea mai mica greseala, trebuia sa reia totul de la capat. Parintii au consultat pentru el o multime de psihologi, psihiatri si psihoterapeuti de-a lungul intregii lui copilarii si se pare ca a fost intr-o analiza timp de 3 ani, cu o neta ameliorare a ritualurilor sale, odata ce un dus acum nu ii mai lua "decat o ora in loc de cinci". Analistul sau a murit, "dar nu, asta nu m-a afectat cu nimic" a raspuns el "era normal sa moara pentru ca era batran." Si adauga imediat "nu faceti pe psiholoaga, cu femeile nu exista probleme, sar pe ele si asta-i tot!". Isi castiga traiul predand cursuri de matematica de nivel inalt (preparator la licee) si "e obligat sa scrie una sau doua carti de exercitii matematice pe an, prin contract cu un editor". Motivul pentru care vine sa ma vada este reprezentat de o drama petrecuta recent: si-a distrus in intregime apartamentul, a spart toate instalatiile sanitare si toata mobila care ii apartinea. Asta din vina femeii cu care traia, "o batrana de 45 de ani, asa le prefer, asta ar trebui sa intereseze psihologii, e aproape varsta mamei mele", care l-a constrans sa plece in vacanta inainte de a-si fi terminat ritualurile purificatoare de sfarsit de an, necesare pentru bunul mers al scolii sale. Dupa reintoarcere, a distrus totul in casa lui. Acum traieste cu o alta femeie: nu vrea sa stea in casa lui deoarece nu distruge decat ceea ce ii apartine: "mainile imi scapa de sub control, trebuie sa distrug". Vrea sa vina de doua ori pe saptamana, "aceasta e norma pentru analiza, deci ma supun", dar vor exista discutii despre plata sedintelor in care voi fi confruntata cu multiple sfidari. In drumul spre iesire, se incruciseaza cu menajera mea portugheza care-mi spune: "Ce tip ciudat, individul acesta!" (are capul ras la zero si, in mijlocul lui decembrie, e imbracat in trening si tricou). Ma aud replicandu-i: "Daca intr-o zi ma veti gasi strangulata, el va fi cel vinovat!" Bineinteles ca m-am intrebat care ar fi motivatia acestei miscari contratransferentiale, mai degraba neobisnuita la mine, si, de asemenea, care ar fi motivele ce m-au determinat sa primesc in tratament un pacient care, in realitate, m-a speriat atat de tare. Primul meu raspuns a fost cel al unei proiectii, din partea mea, a dorintelor de moarte la adresa lui, despre care cred ca sunt frecvente la adresa pacientilor psihotici. Dar evenimentele ulterioare imi vor orienta diferit gandurile. Intr-adevar, dupa cateva saptamani, Pierre ma anunta ca "s-a plictisit", deoarece nu va mai putea locui la prietena lui: ucisese cu lovituri de picior in burta catelusa acesteia pentru ca murdarise o pernuta. Atunci a recurs la mama lui (care locuieste in strainatate unde s-a recasatorit cand Pierre era copil). A obligat-o sa vina la Paris si sa-i inchirieze o camera. Isi face dusul saptamanal (care dureaza 5 ore) la un club de gimnastica, unde isi indeplineste si cea mai mare parte a ritualurilor, inclusiv incordari musculare "pentru a-si epuiza forta". Cu aceasta ocazie, insista sa-i cunosc mama. "Vreau sa vedeti cat e de nesuferita, din cauza ei se intampla toate astea." Intrevederea, care accept sa se desfasoare in prezenta lui, va fi destul de scurta: mama imi expune de la inceput ingrijorarea ei privitoare la fiul ei si adauga: "Trebuie sa va spun ce am inteles in psihoterapie, pentru ca stiu ca trebuie spus totul: cand eram insarcinata cu Pierre, am incercat sa-l avortez, am vrut sa-l omor..." Pierre este oripilat: "Dar, mama, nu se spun lucruri de-astea asa!". E pentru prima data cand il simt tulburat. In sedinta urmatoare reiau: "Exista ceva ce nu inteleg: ati omorat cainele prietenei dvs. si acum mama dvs. a venit si mi-a spus ca a vrut sa va omoare, deci cine vrea sa omoare pe cine?" Si Pierre: "Eu, trebuie ca eu sa-mi omor mama, acesta e complexul lui Oedip, nu?", ca apoi imi insira toate ocaziile in care a fost pe punctul de-a omori pe cineva "pentru o imperfectiune" : "nu o fac pentru ca daca as ajunge la inchisoare n-as mai putea sa-mi indeplinesc ritualurile si as fi obligat sa mor". Cei 4 ani de tratament vor fi marcati de sfidarile constante pe care Pierre mi le arunca, intr-un raport de forte ce va capata o dimensiune tragica in ajunul Craciunului 1997: Pierre imi telefoneaza pentru a-mi anunta intentia sa de a se omori in ziua de Craciun. De-a lungul unei epuizante convorbiri telefonice ce va dura mai mult de 2 ore, izbutesc pentru prima data sa-l fac sa vorbeasca despre suferinta lui psihica, despre sentimentul de disperare, care este al sau, si mai ales despre faptul, vizavi de care sunt foarte ferma, ca viata lui ii apartine cu adevarat pentru ca nu inceta sa-mi spuna "Ce o sa faceti cu mine?". Si astfel a concluzionat: "Bun, inteleg ce se petrece: moartea, asta nu e ceva intre dvs. si mine, este intre mine si mine, e o sfidare pe care mi-o arunc, trebuie sa fiu mai tare ca mine". Incepand de atunci, Pierre va putea vorbi mai mult despre ceea ce simte, si sub alta forma decat cea a ritualurilor sale (despre care oricum nu am aflat mare lucru) sau decat cea a discursurilor incantatorii batjocoritoare. In particular va deveni capabil de schimburi putin diferite cu femeile, desi inca se simte constrans "sa aiba o prostituata pe zi" (ceea ce-mi apare a fi un ritual de descarcare). A intalnit o tanara femeie din strainatate si, pentru prima data, va vorbi despre nevoia sa de a fi iubit si de-a experimenta durerea despartirii, odata ce prietena lui locuieste in strainatate. Se plange: "Aveam o inima de piatra (de aceea i-am si dat acest nume) si acum, din cauza dvs. am o inima care ma face sa sufar si asta, asta nu-i logic!". Va intra intr-un conflict cu prietena sa si se va despartii de ea, dar nu ca de obicei pentru ca, de fapt, pastreaza o legatura telefonica, apoi se vor impaca dupa ce ii va fi explicat: "A trebuit s-o fac sa inteleaga ca trebuie sa accepte s-o ating chiar si in afara sarutului. Ei nu-i place atat de mult sa ma atinga, nu e un obicei de-al ei, pot sa inteleg asta, dar la fel trebuie sa ma inteleaga si ea".Intr-o sedinta recenta, pentru intaia oara, Pierre incepe vorbind despre ceea ce simte: "astazi sunt trist si obosit. Ritualurile ma epuizeaza (am cazut de acord ca ritualurile aveau o functie de protectie impotriva a ceva inca necunoscut de noi si pe care trebuia sa il intelegem). As vrea sa inteleg legatura dintre mine si obiecte, cand am nevoie sa distrug. Daca mi-am indeplinit bine ritualurile pot sa le am, ca nu-mi trebuie sa le distrug ...pentru ca se poate intampla mereu ceva in capul meu, este ca o forta...da, ca o forta, atunci ritualurile trebuie sa reinceapa, daca nu, nu ma mai pot atinge de ele. Intelegeti de ce nu trebuie sa va vorbesc despre ritualuri si despre ceea ce distrug...este din acuza fortei, a fortei care este in interiorul meu...". Eu spun : "exista o legatura atunci intre obiecte si dvs.?". Pierre : "Toate astea au aparut de cand eram mic pe scari. Imi spuneam : "O sa mi-o platesti, o sa ma razbun, o sa te sparg, o sa-ti pun pielea pe bat" si asta trebuie sa se intample. Ritualurile sunt ceea ce se opune acestei forte, pentru ca gandurile mele trebuie sa se realizeze intotdeauna, este forta, nu o pot impiedica". Reiau atunci o amintire din copilaria sa pe care mi-a relatat-o recent, in legatura cu tatal lui care il batuse pentru ca s-a inchis in toaleta pentru a voma o mancare ce nu-i placuse si pe care mama il fortase sa o manance, "ritualul este ca si cum te-ai inchide in toaleta pentru a te debarasa de ceva ?" Pierre : "Asta este, mereu a fost asa, nu mi se dadea timp niciodata". O lunga tacere, neobisnuita la Pierre care surade : "Aici, dvs sunteti amabila, de asta se platesc sedintele, pentru a avea timp pentru mine !"
        Pierre este supus fortei oarbe a destinului pulsional: a o omori pe mama infanticida, ca Oreste si Electra, mama infanticida care l-a facut si pe tata sa dispara (mama lui Pierre l-a alungat pe sot de acasa) pentru a ramane singura putere dominatoare, singurul recurs impotriva angoasei si a carui atot-puternicie nu poate fi invinsa decat de atot-puternicia echivalenta a miscarilor pulsionale "anti-sociale" cum le numeste Freud in l908.

        B) In cel de-al doilea exemplu este vorba despre timpul care a trebuit sa treaca. Cu Beatrice, aceasta tanara schizofrena, cu care lucrez de peste 19 ani, am parcurs multe regiuni infernale!
Nu voi rezuma decat unele jaloane care mi s-au parut esentiale. A fost un travaliu care a beneficiat la inceput in mare masura de echipa de la spital, de o terapie de familie si de un tratatament medicamentos, care nu este acum decat simbolic. Din 1991, tratamentul se desfasoara in privat, astfel ca Beatrice este acum iesita din spital, locuieste intr-un apartament al ei si dupa ce a fost admisa la prestigioasa Scoala de Arte Frumoase, pe ale carei cursuri de altfel nu le-a urmat, se multumeste cu alocatia ei sociala si cu o activitate de pictura, care incepe sa-i aduca ceva satisfactii si de care ea n-a profitat decat cu mari dificultati. Dupa cum ea insasi a observat: "nu trebuie sa mearga bine, asta m-ar face sa mor".
        Beatrice, cand am inceput sa lucrez cu ea, se prezenta ca un animal haituit: parul in ochi, tipete si rasete nearticulate, un tic ce semana cu un latrat si mai ales o activitate neincetata in a-si atinge compulsiv toate orificiile corpului. La aceasta, ea a adaugat, inca de la inceput tratamentului, crestarea bratelor si a picioarelor cu lovituri de cutter. Obiectivul, cu acest tip de pacient era de a incerca sa-i dau o posibila reprezentare a ei insasi si a o face sa dobandeasca o relativa individuatie.
        Cele doua etape majore, dupa mine, ale acestei cure au fost:
         - la inceput, o sedinta in care ea a sosit, dupa o reuniune de familie (aproximativ al doilea an al travaliului nostru, urland si plangand: "ei s-au terminat de ras ca eu ma ating si atunci, asta mi-a facut rau, m-a ars, sunt obligata s-o fac, trebuie sa locuiesc in corpul meu... sufar...", apoi, dupa cel putin 20 minute, in timpul carora statuse absolut tacuta, ea si-a ridicat parul, m-a privit si mi-a spus: "Ce credeti despre asta? De ce ma ating?" I-am raspuns: "Nu stiu, dar remarc ca de cand imi vorbiti de acest corp care va arde si de suferinta dvs., nu va mai atingeti: atunci ma intreb daca atunci cand va atingeti nu este pentru acest motiv: pentru a spune emotiile pe care nu ajungeti sa le spuneti altfel". Spre marea mea surpriza si intru totul in serviciul lui Beatrice, ea a abandonat atunci total toate ticurile. De-a lungul anilor urmatori, aceasta i-a servit drept referinta, atat pentru a ma intreba despre ce simte (!) cat si pentru a ma provoca sa-i explic ceea ce se intampla in viata ei actuala: sedintele sunt o veritabila reconstructie a evenimentelor actuale, in care incerc (in masura in care ea vrea sa ma informeze) sa fac legaturi cu istoria ei trecuta. Mai des, am incercat impreuna (si acolo "himera" s-a deschis din plin) sa intelegem ce incerca ea, in functie de linearitatea istoriei ei, atat prezenta cat si trecuta.
         - mai tarziu, ea a dobandit obiceiul de a-mi da lovituri de picior in gambe, cerand de la mine sa-i spun ca sufeream, pana ce am inteles (gratie durerii, fara indoiala), ca ea vroia sa ma faca sa exist in afara ei, asa cum i-am spus : "vreti sa fiti sigura ca eu sunt aici si dvs. acolo". Mi se parea important sa sublimez, referitor la asta, legatura care s-a facut atunci intre dorinta ei demiurgica de a-si da existenta ei cat si celuilalt si durerea corporala pe care ea i-o asocia, cu atat mai mult cu cat Beatrice a inceput atunci sa-si reinvesteasca propriul corp sub forma unor mici episoade febrile, gripe intestinale, si alte neplaceri, care ne-au dat ocazia sa abordam reprezentarea pe care ea o avea pentru corpul ei, precum un delir de auto-procreare pana atunci ne­exprimat. Dar doar multi ani mai tarziu Beatrice, revenind asupra acestei perioade m-a uluit spunandu-mi: "credeam ca vreti sa-mi provocati un orgasm pentru ca mama mea sa atinga placerea maxima". Rareori am auzit expresia unei asemenea confuzii nu doar intre Eu si obiect (de altfel, la inceput Beatrice spunea mereu "mama mea - eu" sau "eu - mama mea") ci mai ales intre durere si placere, expresia unei excitatii inca incapabila de a se mentaliza si a unei coexcitatii cu un obiect inca nedefinit, nici reprezentabil.
        Nu am intentia de a rezuma aceasta cura, aflata in desfasurare si marcata de multiple descoperiri si evenimente. Beatrice, dupa aproximativ 3 sau 4 ani, cauta sa inteleaga "cum s-a imbolnavit ea", ceea ce i-a permis sa faca sa apara intre ea si mine, nu doar istoria relatiilor cu obiectele sale ci, deasemenea fantasmele care le insotesc si in special cea de a fi cauza prima a tot ceea ce survenea in viata sa, in cea a altora, in senzatiile sale corporale ca si in cele ale altora. Asa a putut sa clarifice ideea deliranta pe care o avea dintotdeauna de a fi constransa sa creeze lumea pentru a putea exista si care se manifestase pana atunci doar sub forma de agresiuni mai mult sau mai putin controlate ale tuturor persoanelor pe care le credea, insotite de expresia (la alegere) "tu nu esti mama mea" sau "eu nu sunt mama ta". Voi continua cu ceea ce a marcat acest ultim an de tratament, de-a lungul caruia Beatrice isi pune problema de a sti si de ce are nevoie sa vina inca sa ma vada si daca ea va accepta sau nu oferta care i s-a facut de am merge la New-York pentru un an, in cadrul muncii ei de pictor. Deci, acum se pune pentru ea problema separarii, despre care se stie ca este, in mod special, dificila pentru acest tip de pacienti. Imi spune, la o sedinta, de acum aproximativ un an, cu un aer putin confuz "stiti, doamna R., v-as iubi daca ati fi mama mea", afirmatie transferentiala pe care am primit-o cu toata neutralitatea binevoitoare de care eram capabila dar despre care notam pentru mine insami, cu interes, forma gramaticala remarcabila care trimitea la trecut si in acelasi timp la un legamant, nu obligatoriu realizabil. Dar arunci cand am fost surprins, este atunci cand ea a adaugat, fara o seductie speciala "si dvs. v-ar fi placut sa aveti o fata ca mine?" Eram emotionata nu doar pentru ca formularea se referea la un trecut ipotetic, ci si pentru ca o vedeam pe Beatrice capabila sa tina seama de dorintele obiectului, intr-un anume fel, intr-adevar, capabila sa-mi arate ca devenisem in sfarsit pentru ea un "obiect gasit-creat". Asa cum am obisnuit cu ea, i-am raspuns cat mai aproape de realitatea concreta a sentimentelor mele: "Nu stiu. Cred ca nu, pentru ca, atunci cand imi amintesc cum ati suferit, cred ca nu mi-ar fi placut mult sa am un copil care sa sufere atat". Ea n-a avut nici o reactie doar un usor zambet de satisfactie, dar dupa mai multe saptamani, mi-a comunicat ca ii spusese mamei sale: "m-am imbolnavit pentru ca atunci cand eram mica credeam ca tu nu ma iubesti!" si mama i-a raspuns: "stii, nu ca nu te iubeam, ci mai mult ca nu stiam sa te iubesc, asa cum tu ai fi avut nevoie sa te iubesc". Toata acestea au continuat sa ne faca sa lucram asupra sentimentului ei permanent de culpabilitate, de responsabilitate si asupra proiectiilor pe care acesta le determina, bineinteles. Apoi intr-o seara, tarziu, asa precum se intamplase adesea, dar cum nu se mai producea, Beatrice m-a chemat plangand: "Doamna R, ce trebuie sa fac? Am chef sa-mi omor mama, cred ca am vrut s-o omor de cand eram mica..." De obicei, cererile de ajutor ale lui Beatrice se formulau astfel "m-am omorat" sau "vreti sa ma omorati" caci ea lua in general medicamente sau incerca sa se sugrume. Lucrand asupra matricidului, asa cum o fac de un timp, n-am fost prea surprinsa de aceasta descoperire (inca puteam sa ma intreb asupra partii de sugestie de care ea poate dadea dovada) dar, ceea ce pentru mine a fost cel mai surprinzator este ca atunci Beatrice s-a apucat sa-mi vorbeasca de cei doi parinti intr-un mod cu totul nou si pentru a incerca sa elaboreze diferentele lor, motivele separarii lor (cand ea avea 1 an) si motivele pe care le avea de a nu vrea sa fie nici ca tatal sau, nici ca mama sa. Si, in ce imi spunea despre ei, pentru prima data dupa toti acesti ani, puteam in sfarsit sa mi-i reprezint si sa-i "vad". De asemenea, pentru prima oara, Beatrice putea reveni aspra evenimentelor din copilaria ei, ramase in umbra pana atunci, dar traite de ea ca veritabile intruziuni incestuoase, atat din partea mamei cat si din cea a tatalui si chiar a tatalui vitreg si a doicii. Exista acolo, fara indoiala, evidenta unei confuzii temporale intre cei doi timpi ai bi-fazismului sexual unde sexualitatea infantila, in apres coup-ul ecloziunii genitale pubertare luase valoare erotica pentru Beatrice si o constransese, intr-un anume fel, la o stergere totala a propriei sale persoane in folosul acestei reprezentari nebune "mama mea - eu".
        Un alt aspect important al travaliului de elaborare caruia i se consacra Beatrice, este descoperirea pe care ea a facut-o destul de recent, ca putea avea senzatii "venite de la ea singura si nu produse de ceilalti", dar mai ales, a faptului ca putea resimti lucrurile in corpul sau, dar nu neaparat in acelasi timp cu mama mea", "asta imi face frica, spune ea, pentru ca atunci nu mai sunt sigura ca o controlez si nu stiu daca ea ma iubeste". I-am spus atunci "este ca si cum ati vrea sa fiti inca in interiorul corpului sau ?" Aceasta interventie va aduceun nou puseu de angoasa si reluarea apelurilor telefonice angoasante, desi sub o forma noua. Beatrice isi da de fiecare data osteneala de a ma intreba daca nu ma deranjeaza si imi propune sa ma cheme din nou la o ora mai comoda pentru mine. In aceste apeluri, ea se forteaza sa vorbeasca despre ceea ce ea numeste "viata sa intima" si putin cate putin, in sedinta, ea va ajunge sa descopere ca are sentimentul de a-si abandona mama atasandu-se de tatal sau, dar mai cu seama ca "a avea o viata a mea, inseamna sa-mi tradez mama", ceea ce inseamna "ca ea nu ma mai iubeste, ca e moarta, ca eu sunt cea care a ucis-o." Am rezumat aici, intr-o singura fraza ceea ce Beatrice a putut elabora, in zece sedinte, dar care mi se pare ca rezuma o problematica despre care as spune acum ce gandesc.

        I) In ceea ce priveste forta pulsionala, in primul rand si apoi in ce priveste violenta pe care ea o reprezinta, se poate formula ipoteza ca "supravietuirea" despre care vorbea Bergeret e insotita de sentimentul atot­puterniciei demiurgice care trebuie poate sa fie cea a copilului-rege, satul si satisfacut, cu sentimentul de a fi fost creator al lumii. Trebuie sa ne gandim ca oprirea hranirii si a ingrijirilor corporale care o insotesc coexista cu senzatiile de supraincarcare corporala de satisfactie care au fara indoiala rezultatul de a da iluzia de a "poseda" lumea si ca, dupa parerea mea, se aceasta senzatie se regaseste in sentimentele de suspendare a timpului si in iluziei amoroasa. Atot-puternicia materna n-ar fi, pentru mine, decat un timp secund in raport cu aceasta prima iluzie care va fi oprita de catre recunoasterea obiectului in atotputernicia sa. Primul obiect ar fi, nu persoana mamei-care-hraneste, ci corpul propriu, in calitate de obiect al ingrijirilor mamei, primul obiect deja compozit pentru ca se sprijina pe corpul propriu al mamei. Ingrijirile corporale, in ele insele, au ca functie furnizarea de scopuri puseului pulsional: pentru ca a fost hranit copilul poate interpreta senzatiile dezagreabile din corpul sau ca semnificand foamea. Din acest punct de vedere, diferentierea Eu/non-Eu se sprijina pe raportul de forte in care Mama Atotputernica nu este decat o dublare a narcisismului primar si a vanitatii sale glorioase. Absenta si slabiciunile obiectului matern sunt atunci resimtite ca rani narcisice insuportabile si ca o slabiciune de sine-insusi si o reprezentare intolerabila a imperfectiunii, pentru a relua vocabularul lui Pierre.
        Dar, desigur, aproape concomitent, diferentierea corpului propriu si a obiectului, cea pe care Freud a descris-o in 1923, introduce o culpabilitate fata de obiect care este dezinvestit in profitul Eului, in travaliul auto-erotismului si care este atunci trait ca abandonat sau "mort" pentru ca el nu mai este "creat" de catre investirea libidinala. Cred ca e bine de spus la acest capitol ca, in acest stadiu, agresivitatea asa cum e descrisa de Melanie Klein nu semnifica o dezinvestire. Si de altfel, daca "obiectul este cunoscut in ura", ceea ce este cert, separarea nu semnifica moartea obiectului. Asa cum m-a facut s-o inteleg Beatrice, cand prezenta sau absenta obiectului devin indiferente, adica atunci cand investirile auto-erotice sunt auto-suficiente, ideea mortii obiectului ia sensul sau de disparitie, iar subiectul devine responsabil si vinovat. Aceasta explica modul de aparare pus in practica de Beatrice pentru a scapa de aceasta culpabilitate : non-diferentierea, fuziunea care permite evitarea riscului de uitare a obiectului, caci el devine atunci creatura permanenta de sine. Trebuie, de asemenea, fara indoiala, luat in consideratie, in acest scenariu, faptul ca satisfacerea, scopul prim al pulsiunii, atunci cand ea parea totala, face sa dispara scopurile si obiectele (este aportul celei de-a doua teorii, in 1920).
In acest sens mi s-a parut important sa subliniez valoarea centrala pe care o ia pentru pacientii mei experienta campului perceptiv-senzoriai al vederii si atingerii. A vedea si a atinge atesta intr-adevar prezenta "in carne si oase" a obiectului si permit verificarea, prin perceptie, a posibilitatii si a realitatii investirii libidinale, pozitive sau negative. In acest sens, ma simt mai aproape de Francis Pasche, pentru care perceperea obiectului implica investirea sa, in asa fel incat lasa acolo o parte din libido-ul sau narcisic, decat de Serge Leibovici, pentru care obiectul este investit inainte de a fi perceput. In acest sens, Pierre, prin activitatea compulsiva pe care o desfasoara in aproprierea realitatii corpului sau (ingrijirile corporale ca dusul si rasul) ne arata sentimentul inconstient pe care il are atunci de a distruge restul lumii, asa cum pacientii mei cu insomnie il fac sa dispara inchizand ochii, pentru a marca intoarcerea libido-ului spre Eu care insoteste adormirea. Repetitia ia atunci sensul sau defensiv fata de disparitia obiectului, ca la copilul cu mosorul al lui Freud; acumularea repetitiva a excitatiilor perceptive inlocuieste perceptia absentei obiectului. Dubla functie a acestei excitatii perceptive este de a nega - aneantiza obiectul, de a deveni stapan si de a crea iluzia de mentinere a unei investiri care va contine excitatia de a fi facut sa dispara obiectul. Episodul in care Beatrice m-a lovit cu picioarele mi s-a parut in aceasta privinta foarte semnificativ: ea se asigura astfel impotriva "disparitiei" mele in intre-sedinte, de vreme ce ea era cea care imi atribuia un loc "facandu-mi rau", un loc distinct de ea. Ma gandesc ca la Beatrice confuzia "mama - eu" era o reprezentare inconstienta a ceea ce noi incercam sa o elaboram de 9 ani: dorinta ca mama sa moara, care nu s-a putut elabora decat gratie transferului: "as vrut ca dumneavoastra sa fiti mama mea". Este de asemenea posibil ca raspunzand asa cum am facut la cererea ei de recunoastere ca posibil copil al meu, eu am putut fi pentru ea mama infanticida a carei reprezentare, dupa mine, este absolut necesara si coexistenta cu matricidul. Beatrice, in rest, a avut intr-o perioada discursuri delirante pe tema dorintelor ucigase ale mamei in privinta ei si am vazut si cum stateau lucrurile cu mama lui Pierre. Dorintele infanticide despre care stim bine ca nu sunt rare si a caror realizare, am spus, este suficient de bine tolerata. "Catastrofa" de care vorbeste Winnicott in legatura cu "frica de prabusire" (crainte de l'effondrement) se refera fara indoiala la aceasta lupta narcisica inevitabila de la inceputurile vietii si din care nu putem iesi decat tocmai prin acest dublu efect al ingrijirilor corporale: pe de o parte excitante (adica erotizante) si pe de alta parte calmante (adica dezerotizante). Violenta lui Pierre (si fara indoiala a pacientului exhibitionist) are probabil valoarea unei activitati care cauta ca eu sa il contin cu ajutorul proceselor de auto-calmante. Fara indoiala ca ati remarcat importanta pe care o detin convorbirile telefonice la acesti pacienti: momente in care absenta perceptiei senzoriale a obiectului, in afara de cuvantul auzit, a permis elaborarea si perceptia miscarilor interne ale subiectului. Intr-un fel, aici telefonul a tinut locul Scutului lui Persee.

        II) Acest lucru ma determina sa revin la mituri si la diferenta dintre Oreste, matricid fara incest si Oedip, patricid si incest. Si lucru asupra caruia vreau sa insist in legatura cu asta, este ca exista o notiune in cele doua tragedii, care este lasata prea des deoparte si care este cea a timpului. In Oreste, totul se intampla ca si cum timpul era binar, aici si acum si alta data, precum si in repetitie. In procesul care a avut loc in fata inteleptilor Atenei, Apolo va sublinia notiunea de timp atunci cand in stupefianta sa pledoarie in favoarea lui Oreste, el va afirma ca razbunarea este intemeiata (versul 658 din "Eumenide") impotriva acuzatiei teribile a lui Corifeu : "Este chiar sangele care este al sau, cel al mamei sale, pe care l-a varsat pe pamant!"
        Aceasta nu este mama care da viata a ce numim copilul ei: ea nu este decat cea care hraneste un germene a carei samanta a primit-o. Viata vine din masculul care a murdarit-o". Frumoasa demonstratie a rupturii iremediabile dintre copil si mama sa, ruptura despre care Beatrice mi-a zis acum o saptamana "daca tatal meu ar fi fost acolo, el ar fi putut sa ma separe de mama mea". Dar mai ales, acest vers mi se pare remarcabil in felul in care se refera la coitul parental (masculul care murdareste) ca singura reprezentare a vietii si nu la sange. Ceea ce face de asemenea ca transmiterea vietii sa nu fie o simpla duplicare si deci sa scapam de la reprezentarea violenta "el sau eu". Pe de alta parte, stim, reprezentarea coitului parental si deci, rolul tatalui in procreatie, apartine numai speciei umane, cu toate dubiile pe care le intretine si repercusiunile pe care le are asupra dezvoltarii gandirii. Referinta la tata inscrie obligatoriu copilul in perspectiva derularii timpului, chiar daca acesta poate fi uneori doar cel al gestatiei.
        Aici, s-a clarificat, pentru mine, in mitul lui Oedip, figura impenetrabila a Sfinxului, gardianul de la intrarea in Teba si a accesului la mama erotica a lui Oedip. In rest, crima (sau crimele) lui Oedip sunt desfasurate in timp si toata tragedia, stim, sta in dezvaluirea trecutului. Dar, dincolo de responsabilitatea imputata zeilor de vinovatia lui Oedip, care de altfel va duce pana la omorarea fiilor si fiicelor lui, numeroase pasaje ale tragediilor (Cei sapte contra Tebei, Eschil si Fenicienii, Euripide), fac astfel incat crima lui Oedip sa inceapa inca de la confruntarea cu Sfinxul si la solutionarea enigmei. In realitate, nu exista una ci doua enigme si Sfinxul este calificat (de Creon, in "Cei sapte contra Tebei") monstrul "care fascineaza imediat" si care te impiedica sa reflectezi, in particular la moartea lui Laios. Cele doua enigme ale Sfinxului : "Care este animalul care merge in patra labe dimineata, in doua labe la pranz si in trei labe seara?" si a doua "Care sunt cele doua surori care sunt succesiv fiica si mama una alteia?" Daca s-a putut, pe buna dreptate, intelege in raspunsul la prima enigma recunoasterea de sine necesara destinului uman, eu cred ca este de asemenea util sa confruntam cele doua enigme si sa cercetam ceea ce pun ele in evidenta: pentru mine, este vorba de timp. In prima, prin derularea lui: dimineata, pranz si seara, cu modificarile formale care i se adauga, dar unde el actioneaza mereu asupra aceluiasi animal, ceea ce implica reprezentarea continuitatii dincolo de schimbari, in a doua, este vorba de o alternanta care implica o legatura si un ritm al prezentei/absentei unde alternanta zi/noapte este insotita de o legatura de filiatie care implica de asemenea continuitate. La sfarsitul Fenicienilor, cand Oedip trebuie sa ia drumul exilului, dupa moartea fiilor lui si a Jocastei, el atribuie rezolvarii enigmelor (aici evocate neobisnuit, ceea ce arata raportul strans care exista intre ele) toata nenorocirea lui : "intr-o singura zi, ceea ce mi-a adus fericirea mi-a adus si pierzania". Sfinxul ca si Meduza devoreaza copii si victoria pe care Oedip a repurtat-o asupra ei i-a dat accesul la putere. De altfel, pentru aceasta, din pricina pierderii puterii, ea se precipita (sau ca Oedip o arunca, in functie de versiuni), din inaltimea falezei, cadere care evoca bine pierderea narcisica si prabusirea atotputerniciei. Recunoasterea unui imago matern, o mama nu doar narcisica ci si supusa, ea este, de asemenea in cautarea satisfactiei pe langa un "alt" obiect, necesita ca reprezentarile imbucatatite ale mamei sa fi putut sa se uneasca in reprezentarea unificata a unei mame doritoare intr-un alt timp si in alt loc.
        Clivajul Eului, de care Freud vorbeste la inceputul cele de-a 32-a conferinte: Eu - Supraeu si pe care il compara cu delirul de supraveghere din psihoza presupune, pentru a disparea, trecerea printr-un obiect care nu mai e clivat ci dublu: bun/rau intr-o prima diferentiere (asa cum l-a descris Green si Donnet in "Copilul sinelui"), apoi, feminin/masculin intr-un timp secund conform diferentierii sexuale. Dorinta matricidara mi se pare deci a se inscrie doar intr-o reprezentare, in apres-coup, si neputandu-se arata decat atunci cand "ruptura" de corpul mamei va putea fi facuta. Corp care se defineste atunci ca "sange" dar si ca suflet si gand. Ma refer aici si la Tausk in articolul sau despre masina de influentat. Mi se pare ca am putea astfel sa ne reprezentam dorinta matricidara, fara indoiala inscrisa in orice dezvoltare umana. Este vorba de separarea de carnea materna (carne fiind aici conceput ca ansamblu corp-psyche al mamei) care nu ia sensul unei dorinte ucigatoare si nu se poate reprezenta ca atare (si nu poate face obiectul unei elaborari), decat in calitatea de tert, sub forma timpului, a apres-coup-ului si a figurii parentale. Important fiind faptul ca s-a putut constitui o continuitatea prin discontinuitatea ritmata a imediatului si a lui apoi.
        Dorinta matricidara mi se pare a fi o reprezentare inconstienta, legata mai intai de schimbarea de obiect, atunci cand mama apare decazuta din atotputernicie: pe de o parte, pentru ca satisfactia senzoriala este atinsa si da iluzia, in auto-erotism, de satisfacere totala a dorintei si, pe de alta parte, pentru ca ea apare ca avand, de asemenea, nevoie de un altul pentru a se satisface. Beatrice a constientizat recent asta si mi-a zis plangand: "dar, in fond, daca eu nu am creat-o, mama mea nu mai are nevoie de mine... ca mine cand calatoresc sau cand pictez... Asta este teribil, ca eu cred ca ea nu ma mai iubeste, ca ea nu mai are nevoie de mine si eu nu mai am nevoie de ea. Asa este moartea". In acest al doilea timp al recunoasterii obiectului, se vor figura dorintele de moarte: dorintele de moarte legate de dificultatea pe care o reprezinta trecerea intre pasivare (passivation) si pasivitate: pasivarea reprezentand infruntarea celor doua forte egale unde miza este viata sau moartea, iar pasivitatea se figureaza prin enigmele Sfinxului care indica ananke-ul scurgerii timpului si modificarile corporale, ca si re-inceputurile legate de alternanta. Uciderea lui Laios, care a avut loc inaintea intalnirii cu Sfinxul, nu capata sens si efect decat dupa ce Oedip a rezolvat enigma timpului, ceea ce i-a dat accesul la puterea regala si la corpul erotic al mamei si a indeplinit oracolul. Altfel spus, si aceasta pentru ambele sexe, uciderea tatalui devine reprezentarea simbolica, in apres-coup, a primei crime originare, a controlului auto-erotic si a stapanirii corpului propriu si prin achizitia reprezentarii de sine ca fiind distinct de obiect. Schimbarea obiectului, la cele doua sexe, se face sub influenta reprezentarii coitului parental figura posibila a infanticidului si mai ales, reprezentare legata de "primatul falusului". Reprezentarile coitului fiind mereu figurate, la inceput, prin senzatii si experiente corporale ale copilului.
        Pentru a incheia, as vrea sa spun ca munca in cura psihanalitica cu acesti pacienti dificili nu este posibila decat pentru ca analistul (ca in cura clasica), se supune necesitatii de a fi pentru pacient obiectul "pasivat" care a fost el insusi (cum a spus Bion, "fara memorie si fara gandire"), cu alte cuvinte, de a fi pentru pacient o "creatie" a lui insusi (asa am interpretat dorinta lui Beatrice : "mama pe care as fi vrut s-o am"). Existenta analistului nu se revelaza decat prin interogatia lui de a intelege de ce, interogatie de care se indoieste si care face astfel ca reprezentarea obiectului primar atot-putemic sa se prabuseasca (reprezentare care apare sub forma de Maiestatea sa Bebelusul sau de regina mama). Acest travaliul de gandire al analistului care este analog cu cel al mamei suficient de bune nu pentru ca incearca sa dea copilului o satisfactie (si prin aceasta "satisfactiile substitutive" sunt amagiri), ci pentru ca il constrange prin travaliul de transformare si de modificare care face trecerea de la actiune la gandire. Cand matricidul si infanticidul devin acte, ele scapa destinului gandirii ca si destinului pulsional: dubla rasturnare pulsionala descrisa in 1915 de catre Freud, devine capacitate a gandirii de a se pune in discutie ea insasi, de a se confrunta cu negarea si mai ales cu indoiala, fara a-si pierde indentitatea. Ea pierde atunci capacitatea de a fi intangibila, eterna, in afara timpului si deci deliranta si religioasa. Caci, mi se pare religia ne trimite mai mult la delir decat la nevroza obsesionala. Gasesc in textul religios al Genezei, forma concluziei mele: este aceea a Ispititorului care a sedus-o pe Eva oferindu-i puterea de a spune "Dumnezeu chiar a spus ?..."

Paris 17 octombrie 2000

Traducere din limba franceza : Ioana LAZAR si Dan MUNTEAN