Cand, incitat de o discutie cu caracter tehnic despre intrebarea
"de ce?", din cadrul Societatii Psihanalitice Romane, m-am hotarat sa
dedic interventia mea oscilatiilor psihanalizei (ca practica si teorie) intre
demersul de tip explicativ si demersul de tip hermeneutic, lucrurile mi s-au parut
nu numai importante ci si clare.
Dificultatile au inceput in momentul in care am apelat, ca
sursa de informatie recenta, la ultima editie a "Tratatului de terapie
psihanalitica" scris de Helmut Thoma si Horst Kachele, publicata de
editura Springer in 1996. Parcurgand capitolul dedicat crizei psihanalizei am
constatat nu numai ca problema care ma interesa este importanta dar si ca literatura
care ii este dedicata atinge proportii considerabile, fiindu-mi in acelasi timp
inaccesibila si necunoscuta. Totodata am vazut ca, in pofida eforturilor diferitilor
autori, nu s-a ajuns la o solutie satisfacatoare. In fata acestei situatii m-am
hotarat sa va comunic o interogatie si nu o solutie.
Miza acestei interogatii nu este, cred, in primul rand
teoretica, desi este si astfel in masura in care psihanaliza are si o
dimensiune teoretica si una practica. Ea se refera la modul in care actioneaza
psihanaliza ca terapie, mod care o individualizeaza printre celelalte psihoterapii.
In mod traditional se admite ca psihanaliza e o terapie orientata cauzal, fapt
care o deosebeste de terapiile orientate simptomal. Datorita acestui fapt, ceea
ce trec drept dezavantaje recunoscute ale psihanalizei -durata considerabila si
caracterul costisitor- ar fi compensate de o eficienta de alt ordin, care tine
de modificarea structurii personalitatii si, prin aceasta, de durabilitatea
rezutatelor. Exprimat in termeni mai specializati, acest lucru ar suna in felul
urmator: in transferul caracteristic situatiei analitice cel analizat retraieste
situatiile si relatiile infantile care constituie "cauza" configuratiei
sale psihice generatoare de conflicte patogene si disfunctii. Interventiile analistului
si mai ales interpretarea transferului constituie modalitati de actiune cu
efect corectiv care diminueaza sau anuleaza eficienta acestor cauze.
Insa, daca este adevarat ca psihanaliza se afla de mai
mult timp intr-o stare de criza pronuntata, asa cum afirma Thoma si Kachele,
stare desemnata de Anna Freud inca din 1972 drept o situatie "revolutionar-anarhica"
in care totul este repus in discutie, atunci aspectul cel mai vizat al
psihanalizei clasice este orientarea scientista imprimata de Freud care urma sa
plaseze noua disciplina intre stiintele naturii. Cum aceasta orientare,
sintetizata in metapsihologie, nu a rezistat examenului epistemologic, s-a
considerat ca odata cu renuntarea la metapsihologie trebuie sa se renunte si la
pretentia psihanalizei de a fi o teorie si o practica de tip explicativ. In
varianta avansata de Freud psihanaliza ar fi fost, dupa Habermas, o neintelegere
de sine scientista, alimentata de "pseudoexplicatii metapsihologice".
O posibila iesire din impasul pseudo-scientismului a fost
considerarea psihanalizei in intregul sau ca o hermeneutica. Si aceasta datorita
locului central care revine interpretarii in orice demers analitic. Nu numai
psihanaliza aplicata ci si clinica reprezinta demersuri care isi propun dezvaluirea
sensului ascuns al discursului manifest in felul acesta se produce o extindere
a constientului si se deschide posibilitatea rezolvarii conflictelor
intrapsihice. Psihanaliza clinica devine astfel o "tehnologie hermeneutica"
(Thoma si Kachele). Mai concret, practica psihanalitica si eficienta sa ar
consta in urmatoarele:
a) In interiorul relatiei terapeutice se dezvolta transferul;
b) Sensibilizat
de catre experientele anterioare analizandul percepe in special ceea ce serveste, pe temeiul asteptarilor sale inconstiente, repetitiei;
c) Apoi, situatia
analitica il ajuta pe analizand, in conditiile depasirii rezistentelor inconstiente,
sa-si extinda autocunoasterea prin insight-uri surprinzatoare ceea ce ii
permite sa se apropie de rezolvarea unor conflicte nesolutionate. La aceasta contribuie decisiv interpretarea analistului care se bazeaza,
pe idei care apar mai intai in mintea sa;
d) Insight-urile analizandului capata eficienta terapeutica daca rezista
examenului sau critic si corespund asteptarii sale autentice;
e) Ultima etapa ar fi patrunderea insight-ului in traire si
modificarea acesteia in cadrul procesului de perlaborare care se prelungeste si in afara
cadrului analitic in viata cotidiana.
Schimbarile la care se ajunge sunt percepute atat
subiectiv cat si obiectiv la nivelul comportamentului si prin disparitia
simptomelor.
Insa, daca examinam mai atent demersul hermeneutic vom
constata ca descoperirea sensului latent are o implicatie explicativa. A vorbi
despre sensul latent sau inconstient al unui vis, comportament, simptom,
discurs, opera de arta, religie sau morala nu inseamna altceva decat a dezvalui
motivatia inconstienta a unor asemenea fenomene. Cu alte cuvinte, hermeneutica
psihanalitica ar opera explicit sau implicit cu "explicatii
motivationale". Desigur, din cele afirmate rezulta intrebarea referitoare
la relatia dintre cauza si motiv, ceea ce insa ne-ar cantona pe teritoriul dezbaterilor epistemiologice. Pentru ca nu intentionez sa
merg in aceasta directie vreau doar sa spun ca, dupa Thoma si Kachele, discutiile
pe aceasta tema sunt in plina desfasurare. In cele ce urmeaza voi incerca doar
sa ilustrez ideea ca sensul latent poate fi echivalat cu motivatia inconstienta.
Exemplul ales provine dintr-o terapie care a intrat in al
treilea an si care avanseaza lent. Momentul la care ma refer este unul
caracterizat de cresterea rezistentei: taceri prelungite, discurs care evita cu
grija problemele conflictuale deja schitate pe parcursul de pana acum al
terapiei: relatia cu sotia si cele trei fetite ale lor, ultimul copil nascandu-se
la dorinta sotiei, in pofida impotrivirii sale; relatia cu tatal sau. Spre
deosebire de anul trecut, cand nega ca rezista si gasea tot felul de rationalizari
pentru defensele sale, anul acesta analizandul isi da seama ca trece printr-o
perioada de stagnare. Mai mult decat atat, da semne de nemultumire fata de
modul in care lucreaza in analiza.
Analizand: Vin
aici, ma intind si tac minute in sir. Nici nu stiu de ce mai vin.
Analist: Veniti
pentru a sta impreuna, pentru a dormi impreuna.
Intr-o sedinta trecuta, analizandul relatase ca de la varsta
de 20 de ani, timp de patru ani, dormise cu tatal sau in pat, la rugamintea
acestuia, rugaminte care a urmat decesului mamei analizandului intr-un accident
de automobil.
Aceasta interpretare a unui aspect al transferului pare sa
nu aiba nici o conotatie explicativa. Ea identifica si expliciteaza doar
caracterul repetitiv al unui comportament, expresia tendintelor homosexuale
pasive. Din punctul de vedere al prezentei comunicari este mai putin important
modul in care, in sedintele urmatoare, au continuat demersurile interpretative
pe aceasta linie. Importanta este dimensiunea explicativa privitoare la
homosexualitatea pasiva.
Reconstructia istoriei analizandului, incompleta dar
conturata in cateva puncte, indica atat conditiile cat si cauzele dezvoltarii
acestei trasaturi a personalitatii sale. Referitor la cauze, ele trebuie cautate
in primul rand in relatia cu tatal - o persoana autoritara, tiranica chiar, fost
important demnitar comunist, cu succes nu numai in viata sociala ci si la
femei, in cea mai mare parte a timpului absent din familie. In relatia cu un
asemenea tata, adoptarea unei atitudini feminine pare sa fi fost una din
putinele modalitati de a-i capta interesul, afectivitatea si chiar de a-l
domina.
Daca cele afirmate mai sus sunt corecte, atunci s-ar parea ca in
psihanaliza contemporana s-a renuntat doar la explicatiile inspirate, ale lui
Freud, de neurofiziologia secolului XIX si nu la demersul de tip explicativ (am
in vedere planul metodologic, orientarea generala a terapiei analitice si nu in
planul tehnic, adica utilizarea unor intrebari cu caracter explicit cauzal),
care ramane consubstantial psihanalizei ca tip aparte de terapie. Ca demers
genetic, care isi propune reconstruirea ontogenezei afective a individului,
psihanaliza, indiferent daca e conceputa din unghiul dinamicii pulsionale sau
din cel al relatiilor de obiect, ramane un demers orientat cauzal. Si tocmai
accesul la cauzalitatea psihica ii confera o eficienta terapeutica aparte,
definita de profunzimea si durabilitatea schimbarilor.
