CUVANT DE DESCHIDERE

Eugen PAPADIMA

        Aniversam, anul acesta, 7 ani de la infiintarea formala si legala a Societatii Psihanalitice Romane si aproximativ 25 de ani de la inceputul, informai si ilegal atunci, al practicii psihanalitice care a stat la baza constituirii si evolutiei grupului de fata.
        Fara a intra in detalii ale istoriei psihanalizei romanesti sau universale, cred ca ar fi totusi interesant de semnalat un fenomen unic in lume, specific numai noua. Pentru prima data, cu totul si cu totul diferit de ceea ce s-a intamplat in celelalte tari unde exista psihanaliza si unde introducerea ei se datoreaza medicilor, in special cei psihiatri, in Romania, aparitia si dezvoltarea primei miscari organizate in acest domeniu a fost initiata exclusiv de catre psihologi. Si pentru ca paradoxul sa para si mai complet, doresc sa amintesc ca statutul psihologului clinician de la noi, la inceputul anilor '70, cand a inceput activitatea psihanalitica, excludea cu desavarsire dreptul si competenta noastra de a practica orice forma de psihoterapie!
        Incercand sa trecem dincolo de aparenta fenomenului semnalat si luand in considerare faptul ca psihanaliza apartine prin obiectul sau de studiu psihologiei, dupa cum a considerat-o la vremea sa insusi S. Freud, caracterul de paradox ar putea fi mutat la ceilalti- H ar consta in inventarea si utilizarea unei metode psihologice de catre specialisti dintr-un alt domeniu decat cel al psihologiei, respectiv cel medical. Am putea sa ne amintim, in legatura cu aceasta, de drama psihologului francez P. Janet care, contemporan cu S. Freud, si-a dedicat o buna parte a activitatii sale cercetarilor asupra vietii psihice inconstiente si a rolului acesteia in aparitia unor tulburari mentale. Dar asa cum se intampla adesea in viata, deoarece s-a clasat al doilea in competitia cu Freud, numele sau nu este pomenit in nici una din istoriile psihanalizei. Probabil ca ceea ce i-a lipsit psihologului P. Janet pentru a inventa psihanaliza, care apartinea domeniului sau, a fost singurul laborator natural in care aceasta a putut fi creata si aplicata: clinica psihiatrica.
        Probabil ca si noua ne-ar fi lipsit, acum 25 de ani, acest inestimabil si indispensabil camp de lucru daca n-ar fi existat cineva din lumea medicala, psihiatrica care sa ne ofere acces in el. Este vorba despre dl. Prof. G. Ionescu, unul din invitatii nostri de astazi care, de formatie medic, dar si psiholog, a facut tot ce i-a stat in putinta intre anii 1972-1977, pana la desfiintarea Facultatii de Psihologie, pentru a impune nu numai posibilitatea dar si dreptul si necesitatea ca psihologul sa se implice in asistenta terapeutica a bolnavului psihic. Desi domnia sa nu a fost si nu s-a declarat vreodata a fi un partizan fanatic al psihanalizei sau un practician al ei, uneori exprimandu-si chiar atitudini ambivalente fata de acest domeniu, cred ca putem sa-i multumim astazi pentru contributia indispensabila pe care a avut-o la crearea conditiilor in care noi, psihologii romani, am reusit, in premiera mondiala, sa. Introducem psihanaliza in practica noastra profesionala.
        Spre sfarsitul anilor 1980 si mai ales dupa 1990 colegii nostri psihiatrii, precum si specialisti din alte domenii inrudite ni s-au alaturat pe drumul dezvoltarii si perfectionarii aplicarii psihanalizei la realitatile clinice si sociale.
        Pe langa scopul inerent al oricarei intruniri stiintifice - acela de a facilita un schimb de experienta intre membrii unei comunitati profesionale - conferinta noastra de astazi se inscrie si intr-un efort continuu pe care ni l-am propus in directia comunicarii cu specialisti din alte zone ale stiintelor sociale si umane, precum si cu diferite persoane din publicul larg interesate in domeniu.
        Dupa cum se observa din tematica anuntata: "Psihanaliza teoretica si clinica", nu ne-am propus, la prima noastra conferinta, un subiect limitat, de stricta specialitate. Personal anticipez totusi ca imaginea psihanalizei, asa cum va fi ea creionata, in urma audierii si eventual discutarii unora din lucrarile anuntate, va putea fi comparata, poate chiar contrastata cu reprezentarea generala pe care publicul larg o are despre aceasta teorie. Ma refer la faptul ca la noi in tara, si nu numai, psihanaliza este inca cunoscuta de catre cei din afara domeniului prin prisma unor clisee formate din perceperea mai mult sau mai putin corecta a teoriei, asa cum exista ea in jurul anilor '50 - '60. Conform acestei imagini, psihanalistul, un ecran, neutru, binevoitor si imperturbabil, se foloseste de transferul pacientului regresat pentru a-l ajuta sa-si reaminteasca copilaria si sa-si reconstruiasca istoria traumatica a evolutiei libidoului. In acest tip de demers relatia prezenta dintre analist si pacient, respectiv dintre transfer si contratransfer, nu reprezinta decat o .repetare a unor actiuni traumatice infantile, care odata traite si intelese, fac posibila promovarea treptata a vindecarii. Aceasta vindecare, care consta in schimbare, se produce datorita retrairii, reamintirii si reintegrarii afective si cognitive a trecutului uitat.
        Asa cum va rezulta din lucrarile ce vor fi prezentate, practica si teoria psihanalitica au evoluat si s-au diversificat foarte mult, in ultimii ani ajungand-se ca, din perspectiva unor scoli de gandire, sub anumite aspecte, sa aiba loc o schimbare cu 180 de grade a unor convingeri si practici anterioare. Astfel, isi face tot mai mult loc ideea ca analizatul nu se vindeca pentru ca isi aminteste ci isi aminteste pentru ca se vindeca. Obiectul analizei din cadrul sedintei nu-l mai constituie primordial transferul pacientului ci interactiunea dintre realitatile psihice ale celor doi participanti la relatie: analistul si analizatul. Investigarea si reconstituirea trecutului nu mai reprezinta scopul demersului ci doar mijlocul prin care realitatea prezenta poate fi inteleasa. Analiza lui "aici si acum" este privita ca instrument al schimbarii iar participarea analistului, adesea, intr-o prima faza, inconstienta, in forme subtile de "enactement" sau chiar de "acting-out", nu mai este privita intotdeauna ca o greseala, tehnica ce trebuie evitata cu orice pret ci drept un proces esential prin care se favorizeaza producerea efectului benefic al terapiei. Interactiunea prin cuvant, care era considerata candva esenta curei analitice, a inceput tot mai mult sa se combine cu alte mijloace de comunicare, cum ar fi "identificarea proiectiva", proces desfasurat la nivele preverbale si descoperit a fi prezent in toate formele de interactiune umana, terapeutica sau extraterapeutica.
        Dar n-as vrea sa anticipez prea mult; despre aceste lucruri ne vor vorbi colegii nostri in comunicarile pe care le-au pregatit.
        Va propun acum sa-l ascultam pe invitatul nostru de onoare, persoana care a facut de departe cel mai mult si cel mai concret, dintre toti cei care ne-au vizitat tara dupa 1990, pentru psihanaliza romaneasca. Este vorba despre domnul Herbert Hommes, psihanalist din Olanda, sponsor de suflet, dar nu numai atat, al Societatii Psihanalitice Romane.